Foaia albă

Peste un capitol care s-a-ncheiat, începi să dai paginile. La început, prin fila fină, se deslușește, încă, scrisul. Te uiți la el și știi ce scrie acolo. Pentru că, oricum, ai memorat fiecare cuvânt. Mai dai o pagină și încă una. Și literele încep să se vadă tot mai în ceață.

N-o să te mint. Vor fi momente când ai să intri în panică. Și ai să vrei sa dai repede paginile înapoi. Poate chiar ai s-o faci și ai să recitești totul, pe nereăsuflate. Poate o să ți se pară mult mai trist. Poate cuvintele vor avea alt înțeles.

Apoi, când te vei fi convins că textul oricum nu mai continuă, ai să începi să dai, din nou, filele. Azi una. Mâine, poate două. Până când scrisul, odată negru, va fi gri. Iar literele înșirate acolo nu se vor mai distinge. Ai să începi să pierzi șirul cuvintelor. Și, tot așa, întorcând câte o pagină, te vei trezi într-o dimineață în fața unei foi albe. Perfecte.

Abia atunci poți să începi să scrii.