Unde e calul alb?

În fiecare zi, ne dorim să fim mai buni ca ieri. Să creștem, să învățăm, să devenim. Eu nu fac excepție. Și printre uneltele pe care le-am folosit mereu în devenirea mea s-au numărat cuvintele. Când eram mai mică îmi spuneam că mi-ar plăca să am o meserie legată de cuvinte. Visam pe atunci să devin scriitoare. Să am o casă pe malul mării și un cal alb. Nu știu de ce intra și calul alb în peisaj. Probabil că privindu-l alergând pe plajă, aș fi găsit inspirația. Anii au trecut și nu m-am făcut scriitoare. Nici nu am încercat... Casa de pe plajă încă mă așteaptă, iar calul, calul aleargă pe alte meleaguri. Cuvintele însă...și-au ținut partea din învoială. Acum îmi câștig existența de pe urma lor, chiar dacă altfel decât mi-am imaginat la început. Am început însă să descopăr și cusururile micului meu aranjament. Nu m-a avrtizat nimeni că dacă am să fiu nevoită să scriu la muncă s-ar putea să îmi pierd plăcerea de a o face. De fapt nu să o pierd. Ci să o ascund bine. Pentru că, la muncă, am nevoie de un altfel de scris.

Am căutat în mine zilele astea. Am descoperit-o, undeva, pitită. Promit să o scot la lumină. Simt că am nevoie însă de un ajutor. Poate ar fi momentul să apară calul alb în peisaj...