Dans pe sârma ghimpată

Dragostea...în trepte

2011-12-17T04:07:00.002+02:00

La început, inima îți bate cu putere. Mereu am iubit începuturile. E golul acela pe care îl simți în stomac în orice moment. De când te dai jos din pat, în mașină, la serviciu, așteptând un sms, o întâlnire, o vorbă, un zâmbet, o privire. Le-am spus dragonei, căci fluturașii mi se păreau prea mici pentru revoluția dinăuntrul meu.

Apoi, începe drumul împreună. Timid sau abrupt. Cu pași nesiguri, râsete, petreceri, stat treji până dimineață, deși a doua zi trebuie să fii la serviciu la opt. Cu conversații în care fiecare vrea să descopere și să se lase descoperit. Cu momente în care ai vrea să îi șoptești ceva ce buzele se tem încă să rostească. Cu mii de gânduri și analize morfo-sintactice ale sms-urilor trimise la 2 noaptea. Cu plecat în miezul nopții, în pijamale, la el pentru că...ți-e dor. Și...cu primul Te Iubesc.

Trec lunile și vă simțiți împreună de o viață. Începi să îi cunoști felul de a gândi. Nu mai pui la suflet orice vorbă și nu mai plângi după orice discuție în contradictoriu, gândindu-te că o să vă despărțiți. Te încearcă o oarecare mândrie când toți cei care nu vă dădeau șanse de izbândă se minunează că sunteți încă împreună. Că toate fostele lui sunt geloase pe tine, pentru că te privește altfel. Apoi, într-o zi, îți spune că ar vrea să locuiți împreună.

Primele zile sunt ciudate. Chiar dacă înainte erați mereu împreună. Acum, acasă e cu el. Și n-ai unde să pleci. Dar chipul lui când intri pe ușă, făcutul pieții împreună, gătitul sau poveștile sunt tot atâtea lucruri care fac din ACASA un univers in doi. Unul pe care îl decorați, pe care îl construiți, care devine al vostru mai mult în fiecare zi. Și, într-o dimineață, la 7.36, îți spune că vrea să trăiască toată viața cu tine. Că are și inel. Și se gândește de mult cum să te ceară...dar nu s-a mai putut abține. Iar tu conduci și trebuie să tragi pe dreapta, pentru că îți tremură mâinile și ochi ți s-au împăienjenit. Și strigi DA DA DA. Și ți se pare că niciun DA din lumea asta nu ar putea să exprime tot DA-ul din tine.

Și zilele trec. Nu, nu mai sunteți la început. Dragoneii s-au mai potolit. Se trezesc câteodată când sunteți despărțiți o vreme. În locul lor, însă, s-a instalat o fericire molcomă. Fromată din lucruri mărunte. Ca un pupic pe umărul dezgolit, în totil nopții. Și apoi grija cu care ți-l acoperă. Și mâinile care se caută și rămân împreunate, chiar și după ce ați adormit. Ca un pahar cu suc de fructe proaspete pe care le-a stors special pentru tine. Chiar dacă după ce bei sucul vei spăla tu storcătorul :). Ca un plan pe care îl faceți împreună.

De aici, textul rămâne deschis. Pentru că pe pagina asta....mai am multe de scris.

De la capăt

2011-12-17T03:14:00.000+02:00

Vă cer iertare. Vouă, celor care îmi citeați gândurile postate aici. Mi-ați trimis mesaje. M-ați dojenit, m-ați încurajat, ați revenit o dată și încă o dată și până la urmă probabil că ați renunțat să vă întoarceți pe această pagină, pustie de câteva luni. Am tăcut. Mult. Și dureros. Am dat vina pe job, pe timp (sau mai bine zis pe lipsa lui), pe mine, pe el, pe dragoste, pe ritmul infernal al zilelor, pe criză, pe griji, pe nimicurile pe care prefer uneori să le fac în loc să scriu. Am dat vina pe orice, dar nu mi-am dat și un răspuns... Am să încerc să-l aflu. Aici. Scriind mai des. Despre job, despre timp sau lipsa lui, despre mine, despre el, despre dragoste, ritmul infernal al zilelor, criză, griji și toate nimicurile care...odată mă făceau fericită.

Unde e calul alb?

2011-08-30T10:41:00.000+03:00

În fiecare zi, ne dorim să fim mai buni ca ieri. Să creștem, să învățăm, să devenim. Eu nu fac excepție. Și printre uneltele pe care le-am folosit mereu în devenirea mea s-au numărat cuvintele. Când eram mai mică îmi spuneam că mi-ar plăca să am o meserie legată de cuvinte. Visam pe atunci să devin scriitoare. Să am o casă pe malul mării și un cal alb. Nu știu de ce intra și calul alb în peisaj. Probabil că privindu-l alergând pe plajă, aș fi găsit inspirația. Anii au trecut și nu m-am făcut scriitoare. Nici nu am încercat... Casa de pe plajă încă mă așteaptă, iar calul, calul aleargă pe alte meleaguri. Cuvintele însă...și-au ținut partea din învoială. Acum îmi câștig existența de pe urma lor, chiar dacă altfel decât mi-am imaginat la început. Am început însă să descopăr și cusururile micului meu aranjament. Nu m-a avrtizat nimeni că dacă am să fiu nevoită să scriu la muncă s-ar putea să îmi pierd plăcerea de a o face. De fapt nu să o pierd. Ci să o ascund bine. Pentru că, la muncă, am nevoie de un altfel de scris.

Am căutat în mine zilele astea. Am descoperit-o, undeva, pitită. Promit să o scot la lumină. Simt că am nevoie însă de un ajutor. Poate ar fi momentul să apară calul alb în peisaj...

Aștept primăvara...

2011-02-20T21:44:00.000+02:00

A trecut toamna si apoi o iarnă geroasă peste blogul meu. M-am cuibărit în brațele unei fericiri molcome și am uitat de mine și de voi...și de blog. Am uitat să scriu despre lucruri mici, motive de bucurie, de emoție sau de dor. M-am avântat în noua mea viață și m-am lăsat dusă de iureș. Aproape că am uitat să mai trăiesc. Sunt mândră de tot ce am reușit în ultimele șase luni. Poate pentru prima dată în viață am bifat câteva dintre rezoluțiile de anul nou. De fapt chiar am găsit zilele trecute în agendă o listuță. Din cele pe care mama mă îndemna mereu să le fac: să scriu ce îmi doresc, ce vreau să realizez...căci, dacă le văd, obiectivele îmi par mai ușor de realizat. Le făceam mereu cu oarecare neîncredere. De data asta însă...am citit listuța și am zâmbit: anul trecut am făcut aproape tot ce era în ea.

Așa că am o nouă viață. Dar nu prea am timp să mă bucur de ea. Timpul...a devenit dușmanul meu de moarte, dar și lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Și totuși...când îl am, îl pierd. E ciudat cum îmi lipsește atât de mult, iar când îl prind în sfârșit, îl risipesc pe nimicuri.

Așa că...fac o nouă listuță. Vreau să prind timpul și să îl țin de picioare. Să meargă în reluare. Să mă lase să mă bucur de viață și de ce a mai rămas din Magda de demult. Am o listă întreaga de lucruri pe care vreau să le fac iar. Încep cu locurile unde vreau neapărat să merg în următoarele câteva luni. Aștept primăvara și între timp...sondez. :)

Așa deci:

La Veliko Tarnovo o să beau într-o dimineață cu soare o cafea pe o terasă și am să mă uit spre cetatea asta care pare foarte frumoasa.

Și tot la vecinii bulgari, dar mai la vară o să dau o raită până la Nessebar.

Iar la vară sigur mă bronzez in Grecia. Inca ma mai gandesc pe care insula. Aici, aici....sau poate aici. Sau....

Iar până atunci... am mai rămas doar o lună până la my precious.

P.S: Bine te-am regăsit!

Guest post- În marşarier către destinaţie

2010-09-06T11:19:00.001+03:00

Un guest post by my brother, pentru că de câţiva ani cu un ochi plângem şi cu celălalt plângem şi mai tare, de fiecare dată când ne uităm la un meci al naţionalei.

*
Echipa naţională de fotbal a României a remizat, după un meci dezamăgitor pentru unii, cu reprezentativa Albaniei. Dezamăgirea presupune, însă, să te amăgească ceva de la bun început, or "naţionala" nu mai are de mult timp argumente să facă asta. Evident că m-am bucurat când am deschis scorul, dar pândea ascuns gândul că este nedrept pentru ceea ce s-a jucat. Sub o aparentă dominare a cursului jocului, România a părut fragilă, ca un castel de cărţi de joc, peste care urmează să sufle cineva. Fragilitatea nu vine din lipsa de talent sau pricepere, a jucătorilor sau antrenorului, ci din profunzimea sistemului. Cei care evoluează în ţară sunt păcăliţi de banii care li se flutură în faţă că fac performanţă, iar "stranierii" sunt puşi ca aparatele de aer condiţionat pe o casă de chirpici, să dea bine.

Fotbalul, asemenea tuturor sporturilor din România suferă cumplit de amatorismul şi privitul înapoi care ne caracterizează, diferenţa o fac banii şi popularitatea de care se bucură fiecare. Ce-i drept, câteva dintre ele au fost resuscitate temporar de performanţe surprinzătoare, pentru ca în scurt timp să reintre în coma ignoranţei şi a amintirilor frumoase. La drept vorbind, rezultatele cu care ne-am putut mândri în ultima vreme nu au fost chiar autohtone, performerii noştri sunt fie sportivi care se antrenează în afara ţării, fie reuşite de excepţie în ciuda lipsei de susţinere.

Nu putem vorbi despre baschet, rugby, volei şi altele asemenea lor, pentru că suntem inexistenţi. Revenim la fotbal, un exemplu reprezentativ, în ciuda popularităţii lui. Ne amintim cu plăcere dar comparăm cu tristeţe trecutul cu prezentul, iscodim cu luare aminte în stânga şi în dreapta şi încercăm să aplicăm şi noi reţeta, dar rezultatul se lasă aşteptat. Despre viitor? Numai de bine. Suntem cei mai buni când plănuim, promitem, ne prefacem că lucrăm. Ne aşezăm, frumos, pe bordură şi-l lăsăm pe Dorel să facă după cum îl duce capul. Cumpărăm piese străine şi ne întrebăm de ce nu "toarce" şi căruţa noastră ca bolizii de afară.

Calitatea produsului intern nu ar trebui să se bazeze pe bunăvoinţa unor profesionişti privaţi care să antreneze 20 de copii timp de câţiva ani, dintre care, cu noroc, unul sau doi să ofere satisfacţie. Formarea, creşterea şi folosirea sportivilor proprii ar trebui încurajată, asistată, impusă chiar. Sistemul ar trebui să facă asta, aici ar trebui să îşi concentreze atenţia cei responsabili. A folosi moştenirea lăsată de generaţiile trecute pentru a mirosi ce se mănâncă la masa bogaţilor este o practică ce ar trebui uitată.

Înaintăm cu spatele către un punct pe care l-am fixat în oglinda retrovizoare. Până când?

Azi

2010-08-18T23:59:00.003+03:00

Astăzi cred...că fericirea nu cere voie şi nici nu oferă explicaţii atunci când vine sau pleacă. Că dacă eşti prea preocupat să o cauţi în cei din jur, ai să o ratezi înăuntrul tău. Că dacă ai să priveşti suspicios la bucuriile pe care ai impresia că nu le meriţi, ai să uiţi să le oferi la rândul tău. Că dacă te vei frământa în continuu, căutând căi prin care să placi persoanei iubite, n-ai să observi iubirea din privirea sa. Că dacă ai să te întrebi la nesfârşit dacă şi celălalt e fericit, ai să-ţi pierzi puterea să-l faci să fie aşa. Că dacă nu te iubeşti pe tine, nu poţi să ceri nimănui să te iubească.

Azi ştiu... că oricât ţi-ai dori ca unele lucruri să nu se schimbe, nu poţi controla totul pe lumea asta. Şi ştiu că, trăind cu gândul la schimbarea ce va să vie, uiţi să simţi, să te laşi dus de val, să te bucuri. Mai ştiu că atunci când cineva îţi spune că te iubeşte, nu trebuie să te temi că nu o va face pentru totdeauna, ci să te bucuri că atunci şi acolo, fie chiar şi pentru un moment numai, acel om te iubeşte. Ştiu că „mâine” nu are niciun sens fără un „azi” în care să fii fericit.

Azi...mă opresc. Şi trăiesc.

Nimic nu e pentru totdeauna

2010-07-20T10:07:00.002+03:00

Colecţionez stări. Trăiesc de pe o zi pe alta la nivel emoţional. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată siguranţa unei iubiri, sau dacă tocmai faptul că aveam mereu impresia că îmi scapă mă făcea să mi-o doresc mai mult. Iubirea mare vine la pachet cu o angoasă. Cu teama că într-o zi va dispărea. Dacă nu ţi-e frică, înseamnă că nu iubeşti destul. Dacă nu ţi se taie răsuflarea doar la gândul că mâna pe care o strângi ar putea să-ţi dea drumul, că privirea pe care o cunoşti ar putea să se îndrepte în altă parte, sau că, în fine, trupul pe care îl ţii în braţe ar putea să lase patul gol, atunci e timpul să mai cauţi. Sau poate ăsta e doar cazul meu.

Cumva, am ştiut mereu că nimic nu ţine o veşnicie. Iar lucrurile bune sunt în general scurte şi intense. Celelalte, care rezistă în timp, sunt convenţii. Între oameni, între sentimente. Laşi de aici şi pui acolo. Scazi în intensitate şi creşti în comoditate. Aduni lucruri, pierzi emoţii.

Mă emoţionează întotdeauna când văd doi bătrânei care se ţin de mână. Văd în spatele lor poveşti. Pe care le-aş vrea romantice. Poveşti care să-mi contrazică teoria. Şi să-mi arate că dragostea poate să fie pentru totdeauna.

Nu sunt o laşă. Deşi mi se taie genunchii la gândul că toate se termină într-o zi, merg înainte ca o bezmetică. Prin ceaţă sau pe lumină. Cu fruntea sus şi cu ochii aţintiţi înainte. Vezi tu, nimic nu e pentru totdeauna, dar unele lucruri sunt eterne!

Daca eram...

2010-07-18T22:10:00.000+03:00

Am citit pe well of words un post dragut si l-am preluat.

Zodia mea este: Varsator. La propriu. Ptietenii stiu de ce. :)

As vrea: Sa fiu fericita cu mine si cu cei din jur.

Pastrez: Vise in cutii.

Mi-aş fi dorit: Sa le deschid si sa las visele sa zboare.

Nu-mi place: Sa imi pierd speranta.

Mă tem: De esec.

Aud: Voci. :)))

Îmi pare rău: Cand fac o gluma proasta. Chiar daca e zisa bine.

Îmi place: sa zambesc.

Nu sunt: rea. Nu pot sa fiu. Uneori sunt fraiera, de "nerea" ce sunt :)

Dansez: oricand.

Niciodată: nu spun niciodata.

Plâng: cand mi se pune un nod in gat.

Nu-s întotdeauna: pe faza. Liftul din nori face cateva secunde...

Nu-mi place la mine: ca ma subapreciez. Tare.

Sunt confuz: cateodata. Am nevoie de cineva care sa descomplice lumea din jur.

Am nevoie: de libertate.

Ar trebui: sa iubim mult.

Dacă eram un anotimp: primavara. Atunci se petrec revolutiile!

Dacă eram o luna: mai. Cu parfum de tei.

Dacă eram o zi a săptămânii: as fi vrut sa fiu alta :)

Dacă eram o parte a zilei: eram dimineata tarzie.

Dacă eram un animal marin: eram un calut de mare.

Dacă eram un animal de uscat: eram o pisica.

Dacă eram o virtute: eram toleranta.

Dacă eram o planetă: N-as fi suportat sa fiu prea departe de soare.

Dacă eram un lichid: m-as fi varsat cu siguranta. :)

Dacă eram o piatră: as fi fost greu de slefuit.

Dacă eram un metal: nu as fi fost unul stralucitor.

Dacă eram o pasăre: as fi multumit cerului pentru aripi.

Dacă eram o plantă: eram agatatoare.

Dacă eram o stare a vremii: eram o ploaie de vara.

Dacă eram un instrument: eram violoncel.

Dacă eram un sentiment: m-as fi strecurat in sufletul lui si nu as mai fi plecat niciodata.

Dacă eram un cântec: eram soundtrackul vietii mele.

Dacă eram un film: nu s-ar fi scris inca scenariul.

Dacă eram un oraș: eram sigur Barcelona.

Dacă eram un gust: eram dulce acrisor.

Dacă eram o aromă: eram de vanilie.

Dacă eram o culoare: eram zmeurie.

Dacă eram un material: eram matase.

Dacă eram o parte a corpului: eram gropita de deasupra claviculei.

Dacă eram un drog: erai deja in Nirvana.

Dacă eram un accesoriu: as fi fost un ceas.

Dacă eram o expresie a feţei: eram un zambet negresit!!

Dacă eram un personaj de desene animate: eram Pucca.
Dacă eram o formă: eram o linie serpuita.

Dacă eram un număr: cu totii suntem un numar la un moment dat.

Dacă eram o mașina: eram o broscuta.

Dacă eram o haină: eram o esarfa. Hmm asta e accesoriu dar a mai fost intrebarea asta. :)

Regula acestui post: "Daca l-ai citit, il faci!"

Pe fuga

2010-07-16T13:20:00.000+03:00

Aseara in timp ce asteptam metroul si priveam la oamenii grabiti din jurul meu m-a cuprins o liniste deplina. Am o gramada de lucruri pe cap, dezamagiri, suparari trecatoare, griji si o doza consistenta de nesiguranta. Dar sunt fericita.

Fericirea este suma unor lucruri mici. Marunte. Aparent nesemnificative. Fara de care ai putea trai, cu siguranta... Dar care creaza dependenta odata ce le-ai experimentat. O privire doar pentru tine. Un smoothie de coacaze intr-o dupa amiaza cu soare lenes. Un alint. O imbratisare atunci cand ti se taie genunchii. O carte care iti picteaza in suflet povesti. O fotografie veche din care iti zambeste un tu fara varsta si fara griji. O mana care o prinde pe a ta, seara dupa ce ai pasit spre vise. Un drum necunoscut, cu muzica si asteptari. Un zambet cand ai draci. Un sarut cand nu-l ceri. Doua corpuri care se confunda din cand in cand. Libertatea de a nu spune nimic o ora, doua sau cinci fara sa te temi ca vei fi judecat. Locuri. Oameni. Vorbe. Si multe simtiri.

România, drum închis...

2010-07-01T12:28:00.000+03:00

Scriam acum ceva timp, când eram acoperiţi de zăpezi, că România ar trebui să funcţioneze doar pe timp de vară. Retrag. Rectific. Reformulez. România ar trebui să se închidă de tot. Pentru că este un pericol pentru proprii-i cetăţeni. Şi nu orice pericol. Unul de viaţă. Şi, mai ales, mult mai trist, de moarte.

Fac parte din generaţia care a crescut odată cu tranziţia. Tranziţie care, lexical vorbind, ar trebui să implice o schimbare, o trecere de la ceva la altceva. De perioada de la care facem trecerea nu-mi amintesc mai nimic. Am doar o colecţie de reprezentări, culese de prin cărţi, filme sau discuţii la care am asistat. Şi amintirea vagă a unei banane primite de la o vecină, pe care am împărţit-o cu frate-meu, şi mi-a părut cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Despre perioada spre care ne îndreptăm nici atât. Doar vise, speranţe şi aşteptări. Şi un sentiment penibil că e tot mai departe.

În România se moare. Se moare în multe feluri. În spitale, pe şantiere neasigurate, luaţi de ape. Urmează să se moară de foame, de frig, de deznădejde, de revoltă. Mor proiecte, mor idei. Mor speranţe una câte una. Iar într-o clădire imensă, undeva în centrul Bucureştiului, un grup restrâns moare de plictiseală. Atât de tare încât, atunci când ar trebui să voteze legi care depun familii întregi în ghearele disperării, parlamentarii mai aruncă un ochi la Cupa Mondială, pe laptop. A naibii ţară asta, în care nu pot şi ei să se-nâtlnească la o bere, la terasă şi să mai crească un impozit. Sau la bufetul din palatul parlamentului, să mânânce un ecler de 0,45 lei şi să mai taie din salarii, plângându-se în timpul ăsta că ciorba de 1 leu şi friptura de 2,5 nu mai sunt ce-au fost.

E plină ţara de gropi. Dar cele din asfalt nu-s nici pe departe atât de mari precum prăpastia dintre guvernanţi şi românul prost care s-a dus la vot. Se surpă drumuri şi cad poduri, pentru că da, iarna ninge, vara plouă, râurile se umflă şi năvălesc peste case, drumuri şi tot ce le mai iese în cale. Mai puţin peste digurile pe care nimeni nu le construieşte când e uscat, pentru că, nu-i aşa, dacă a venit o dată apa, nu se mai întâmplă a doua oară. Mai bine cărăm saci când râul stă să se reverse. Mai facem o cruce, mai aprindem o lumânare, mai facem o şedinţă de Guvern şi ne dăm la televizor tunând şi fulgerând (de parcă asta mai lipsea) că trebuie luate măsuri. Şi apoi, cu un tupeu frate bun cu cinismul şi văr primar cu nesimţirea, le mulţumim jandarmilor care nu dorm de nopţi întregi, cărând saci cu nisip şi transportând evacuaţi. Aceiaşi cărora le tăiem salariile cu 25%. Poate ar trebui şi ei să lase un sfert din oameni să se-nece?

E un drum ca oricare altul şi tranziţia asta. Şi drumul poate fi frumos. Atunci când ştii că ai o destinaţie. Când aşteptarea, chiar dacă-i presărată cu serpentine şi rău de maşină, te face să priveşti încrezător înainte. Când însă, de pe marginea drumului, îţi aţin calea doar indicatoarele „Atenţie, cad pietre!” şi „Drum închis”, iar şoferul îţi spune că şi-a luat permisul la Piteşti şi a dat pe gât vreo trei pahare, te gândeşti serios să deschizi uşa şi să sari din mers.

Despre dragoste, fără demoni

2010-06-21T13:21:00.000+03:00

Să scrii despre dragoste e ca privitul într-un ochi de apă. Dacă la început o să-ți întoarcă un chip zâmbitor și o imagine clară ca de oglindă, e de ajuns o adiere, sau chiar propria-ți răsuflare pentru ca totul să se onduleze. Nu mai știi unde sunt ochii, iar zâmbetul se transformă într-un rânjet bizar.

Când eram mică bunica îmi spunea poveşti. Am învăţat repede să citesc, pentru că, avidă de cuvintele care se perindau prin mintea mea şi colorau tablouri năstuşnice, bunica aproape că nu mai ţinea pasul. Poveştile triste îmi plăceau cel mai mult. Plângeam cu cartea-n faţă până când rândurile deveneau neclare şi mult timp după ce îi închideam coperţile îmi stăruiau în minte personaje, cuvinte şi trăiri.

Nu ştiu în care moment al copilăriei mele am stabilit că o „iubire mare” nu e totală dacă nu e tragică. A fost ceva care mi-a rămas în subconştient şi mi-a marcat, fără să îmi dau seama, experienţele de peste ani. Am respins mereu „relaţiile călduţe”, confortul psihic pe care ţi-l dă faptul că cineva acolo te iubeşte...chiar dacă tu nu simţi la fel. Am respins oamenii care îmi făceau pe plac, cei care se chinuiau să mă mulţumească, cei care îmi ofereau totul pe tavă. Am căutat fluturaşi, pasiune, demenţă :) Mi-am luat şi porţia de plâns.

I-am dispreţuit în secret pe cei care se mulţumeau cu o fericire molcomă. Şi m-am felicitat în gând că nu acceptam compromisuri. Povestea mea era pusă bine deoparte. Şi urma să vină, mai devreme sau mai târziu. Am crezut că am găsit-o, o dată sau de două ori. Dar s-a dovedit a fi un surogat, plăsmuiri alimentate de imaginaţia mea, nerăbdătoare să ajungă la destinaţie. O singură problemă nu mi-am pus niciodată. Odată ajunsă acolo, am să-i fac oare faţă?

Am plecat la drum cu premise greşite. Dragostea nu înseamnă fluturaşi în stomac. Fericirea nu înseamnă nebunie. Sau nu înseamnă numai asta! Beţia simţurilor nu durează mai mult de 11 minute, după care vrei fie să fumezi o ţigară, fie s-o ştergi turceşte şi să nu laşi vreun bilet. De teamă sau plictiseală. Nici nu mai contează până la urmă. Drumul e întotdauna mai frumos decât destinația, pentru că e presărat cu speranțe, cu anticipație, cu întrebări care nasc alte întrebri, la care nu te chinui să găsești răspunsuri. Oricât de poftă ți-ar fi de un fruct, după ce mănânci un kilogram, s-ar putea să ți se-aplece.

Suntem o specie de fricoși. Căutăm frenetic fericirea, deși nu știm s-o definim. Iar când pare să se instaleze, abandonăm tocmai pentru că ne temem că, neștiind s-o recunoaștem, am confundat-o cu altceva. Aș vrea să cunosc un om care să îmi spună: Sunt fericit! Nu mă tem. Nu vreau să fug. Nu caut alte fericiri. Am tot ce-mi trebuie aici. Un om care să simtă asta, fără să aibă impresia că a renunțat la ceva.

Dincolo de bariera care ne paralizează simțurile, e un ocean. Fără valuri, fără spasme. Unii i-ar spune plictisitor. Dar sunt cei care n-au avut curaj să se afunde. E simplu să pui etichete. Și mai simplu e să fugi. Să nu încerci niciodată, să te pui la adăpost. O poți face sub pretextul că ești liber. Dar n-ai să afli niciodată în ce consta înlănțuirea.

M-am întrebat întotdauna de ce dragostea nu are formă de plural. Asta în timp ce iubirea are. De ce poți să iubești de mai multe ori, dar Dragostea e doar o dată. E acea dată când ești gata să treci bariera și să te afunzi fără frică în ocean.

Gândesc, deci mă duc la Bălăceanca!

2010-06-17T11:38:00.002+03:00

Cogito, ergo mă duc la dracu! Şi mă perpelesc la foc mic. Musiu Descartes ar fi trebuit să ştie mai bine. Sau să fi introdus o notă mică de subsol, în al său Discurs: „Nu se aplică în cazul femeilor. De fapt, e strict interzis, merde!”

Statul pe gânduri, aşadar, ar trebui să fie destinat exclusiv bărbaţilor. Că doar de asta filosofii trăiesc câte 90 de ani, iar muierile gânditoare mor tinere. De scenarită. De ce? Păi e simplu. Pentru că minţile noastre funcţionează diferit. Să luăm „nemurirea sufletului” de exemplu. Un bărbat o să se gândească la asta 30 de secunde şi o să spună că, întrucât sufletul e o entitate asupra cărei existenţă nu ne putem pronunţa cu certitudine, şansele ca el să existe şi să fie şi nemuritor pe deasupra sunt fix egale cu alea să nu. Punct şi hai să dau o teorie a relativităţii, zic. Măcar să zboare nişte avioane după exerciţiul meu de gândire. O femeie o să se gândească unde-i sufletul ăsta, cu ce-l hrăneşti, cât de tare te doare dacă ţi-l rupe cineva, cum ajunge să ţi-l rupă, dar de ce ar vrea să facă asta, egoism?, indiferenţă?, clar nu-i pasă!, dar parcă am văzut eu un semn!, dar oare el are?, îl doare?, îşi dă seama când mi-l rupe pe al meu?, il iubesc?, mă iubeşte?, îmi stă bine părul?, m-am îngrăşat? o să rămân singură?, o să mă mărit înainte de prietenele mele?...stai... ce trebuia să demonstrez? Aha. Fix.

Înainte să aruncaţi cu pietroiul legat cu fundă roz, pe care scrie misoginism, vă spun că ştiu că nu e întotdeauna aşa. Am auzit şi eu de Marie Curie, dar...dacă nu-ţi alegi să construieşti vreun satelit sau să descoperi un cromozom, gânditul, aşa de dragul despicării firului în paişpe dăunează grav sănătăţii mintale. Ce paradox!

Recunosc că sufăr de această boală. Analizez morfologic şi sintactic până şi cea mai banală interjecţie, clasific, interpretez, fac mental notes, revin cu adăugiri, despart în silabe, împart în categorii, uit de unde am plecat...

My 17th of June resolution? Să nu mai gândesc deloc. Măcar o vreme. De inventat locomotiva cu abur mi-au luat-o alţii înainte...aşa că pierderea n-o să fie mare!

Să nu strigi fericirea...

2010-05-25T14:24:00.001+03:00

Nu striga fericirea pe nume...că fuge, a spus un om mare, cu barba albă. Pune-o în priviri, în gânduri și în vise. Și șoptește-o din când în când, atunci când crezi că nu te-aude nimeni.

Eu vorbesc tare. Poate pentru că sunt cam surdă de-o ureche. Sau poate pentru că, înăuntru-mi, gândurile învălmășite strigă și se-agită și vreau uneori să le acopăr.

Visez mult. Frenetic. Și visele învolburate se ascund printre cuvinte, se pierd printre așternuturi, urcă și coboară pe alei pe care le-am construit cu ochii minții. Nu prea m-am obișnuit cu visele care se împlinesc. Mi-e frică de ele ca de apa mării, noaptea, când luna se ascunde-n nori. Când tot ce vezi în față e o întindere neagră care te cheamă cu nemărginirea ei, dar nu îndrăznești să faci vreun pas spre ea.

Fericirea e la 20 de centimetri de noi. E într-o suflare care pleacă din plămânul tău. E caldă și rece în același timp. Și porii mei o-așteaptă de la începuturi. Și-atunci de ce ne ținem amândoi respirația?

Atâta liniște ar putea să umple o viață de om. Și fericirea poate că n-ar fugi. Dar nici n-am ști că e acolo.

Eu vreau să strig fericirea. Atât de tare, încât să mă acopere de tot. Să nu mai știu altceva. Și-apoi să mă afund în marea asta care mi se deschide-n față. S-o sorb, s-o las să mă pătrundă și să fiu una cu ea. Și dac-am să mă înec va fi doar pentru că, în beția asta de simțuri, mi-am pierdut dorința de a mai înota.

Mă-ntreb dacă bătrânul cu barbă albă știa să-noate.

Asta e? :)

2010-04-27T15:00:00.000+03:00

La început e ca un vânticel lin care se abate din când în când peste o pajiște, primăvara. Și mângâie firele de iarbă, fără să le îndoaie. Le dezmiardă. E atât de fin și aproape imperceptibil. Ca atunci când trasezi linii imaginare la 2 milimetri de pielea lui. Și nu îndrăznești să îl atingi. E și aproape și departe. Și al tău și al nimănui.

E golul din capul pieptului, când simți că ți se taie răsuflarea. Dar alergi cu pași de uriaș spre necunoscut. Spre un necunoscut pe care ai vrea să îl descoperi, să îl înveți pe de rost, să îl adulmeci, să îl sapi în buricele degetelor ca să-l recompui apoi, din nou și din nou, în vis.

E înfrigurarea care te cuprinde și îți paralizează existența. Și nu mai știi să simți decât prin el. Pentru el. Cuvintele îți par mici și nedemne de așa trăiri. Și-ai vrea să strigi tuturor, pe stradă, din mașină, în case, în Univers. Dar nicio limbă nu poate parcă să exprime sublimul dinăuntrul tău. Așa că taci și îți zâmbești complice. Iar lumea capătă culori pe care nu le-ai mai văzut vreodată. Rotunde și pline. Suprasaturate. Stau să explodeze. Să te acopere. Să te umple.

E o atingere, un zâmbet sau o vorbă spusă-n șoaptă. O îmbrățișare care a prins, în sfârșit, sens. Și promisiunea că visele nu își au locul numai în cutii.

Vise și cutii

2010-04-16T11:09:00.001+03:00

Și foaia se încăpățâna să rămână albă. Ar fi aruncat cuvinte la-ntâmplare, ca pe niște cârpe uzate...doar ca să umple golul. Dar cuvintele astea, altădate ușoare ca un fulg, se transformau în bolovani și rămâneau în adâncuri.

Când construiești bucăți de vise din cioturi de cuvinte adunate, ai vrea să le coși una de alta și apoi să le lași să zboare liber. Dar nu întotdeauna bucățile se potrivesc. Câteodată unele sunt prea grele și le trag în jos pe toate. Știi zgomotul acela surd, când un vis se prăbușește pe podea? Și apoi pașii grăbiți ai trecătorilor îl fac una cu pământul? Eu l-am auzit de câteva ori. Și-mi sună și acum în minte. E ca un vaiet, și nu știi cine geme. Visul ciuntit sau pământul care îl primește. Sau poate sufletul care l-a construit.

Dacă ai ști de câte ori mi-am zis că nu mai vreau să visez. Înciudată de propria-mi neîndemânare. Poate dacă aș ști să le cos mai bine și visele mele ar zbura mai mult. Poate dacă le-aș decupa mai aproape de realitate, ar avea mai multă forță să se-nalțe. Poate dacă aș avea mai mult curaj, n-ar rămâne în cutii.

Poate că-ntr-o zi o să-nvăț. Și poate că atunci visul meu se va întoarce să mă ia și pe mine în el.

Poker-ul care ne doare

2010-04-11T19:27:00.004+03:00

Disclaimer: Nu sunt critic de film și nici măcar conumator înrăit. Dar am (încă :P) un creier și în el un flitru. Așadar:

Poker e un film care te doare. Și nu pentru că ar fi o oglindă prea fidelă a unei societăți pe care o deplângem cu toții la țigară, pe bloguri sau la televizor. Ci pentru că e un film făcut PENTRU această societate. Publicul pe care și l-a proiectat Nicolaescu este format fix din oamenii de care ne plângem zi de zi. Spălați pe creiere de discursuri populiste, reality show-uri și telenovele ieftine cu țigani și mafioți. E o colecție de bancuri vulgare spuse, adesea, fără talent. Despre viață, politică și sex. Și despre o țară de care toți își bat joc. Și, culmea, publicul râde. Te trezești râzând și tu...după care îți vine să plângi. De milă, de nervi și de faptul că, fără să vrei, ai fost încadrat în această categorie. A proștilor, înregimentați într-un sistem pe care nu-l înțeleg și care își bate joc în fiecare zi de ei, sau a plictisiților care, oboșiți să se mai răzvrătească înghit zilnic mizeriile servite cu zâmbetul pe buze de hienele care își împart, la vârf, ciolanul.

Da, e o oglindă a unei societăți. Dar e o dovadă de aroganță absolută să o validezi în felul ăsta. Este ceea ce fac, în fiecare zi, conducătorii noștri. Ne-o trag pe la spate de nu ne vedem și nici măcar nu mai au decența să ne spună...Pardon!
Iar noi râdem. Pâine și circ. Și să ne distrăm bine!

P.S: Jojo este genială în rolul moldovencei. La cât de bine joacă, nici nu mai trebuia să ne arate sânii și fundul aproape jumătate din film.

Un joc

2010-04-08T23:05:00.004+03:00

-Știi jocul ăla cu îmi place/nu-mi place? Trebuie să spui un lucru care îți place și unul care nu. Eu astăzi vreau să-i schimb regulile. Pentru că știu sigur că în lumea asta sunt mai multe lucruri care-mi plac decât cele care îmi repugnă. De fapt aș vrea să spun numai lucruri care-mi plac. Poate în felul ăsta o să vad și viața în alte culori. Ce nu spui nu există, nu-i așa?

-Dar nu, nici așa nu merge. Ar fi plictisitor să fie în lume doar lucruri care-ți plac.

-Și atunci?

-Atunci, pentru fiecare lucru care nu îți place, găsește cel puțin două care-ți plac. ..

Îmi place marea și briza, când se înserează, vara, și mi se face pielea de găină, dar nu mă-ndur să plec de pe chaise-longue. Îmi place soarele călduț care se strecoară în diminețile de vară în sera de acasă unde pot sta jos, pe o pernă, să citesc în timp ce-mi beau cafeaua. Nu-mi place mirosul de hamsii prăjite care-mi intră-n păr și-n haine.

Îmi place să mă plimb primăvara pe sub pomii înfloriți. Îmi place Iașiul în luna mai, când înfloresc teii și-mi aduc aminte cum mă plimbam de mână cu bunica mea, care-mi povestea de Basarabia ei, de speranță și vise, de oameni care-au fost și de lumi care-ar putea să fie. Nu-mi plac oamenii care n-au idealuri.

Îmi place să conduc, singură în mașină, cu muzica dată tare și gândurile care-mi zboară aiurea. Îmi place să scriu. Despre el, despre noi, despre lume și despre vise. Și despre ce îmi place . Nu-mi place să mi se vorbească de sus.

Îmi plac oamenii buni, pentru că sunt frumoși și strălucesc într-un fel aparte. Îmi plac vorbele spuse din suflet. Nu neapărat cele frumoase. Pentru că sub o vorbă măiestrită, uneori se-ascund ironii și malițiozități. Nu-mi plac bărbații care-mi spun prea repede ”te iubesc”.

Îmi place să descopăr orașe și locuri și să mă cufund în ele. Să ajung să fiu de-acolo. Să vorbesc cu oameni, dar mai ales să îi ascult. Îmi plac poveștile. Și cele triste, căci lacrimile nasc versuri, adesea. Nu-mi place să fac rău.

Îmi place să iubesc. Să descopăr detaliile, să ating, să simt, să gust, să văd. Îmi place să dau până la ultima suflare și nu regret niciodată. Nu-mi place să mă cred mai bună decât alții, deși o fac uneori.

Îmi plac defectele. Și toate imperfecțiunile care fac un om sau un lucru să fie unic. Natura nu e simetrică niciodată. Nu vreau să schimb nimic, ci doar să-nvăț să văd, în fiecare zi, din unghiuri diferite. Nu-mi plac oamenii care judecă gratuit.

Îmi place să privesc lumea printr-o lentilă și să mă joc cu razele soarelui, până când totul se aranjează cum aș vrea. Dar nu mi-e teamă să fiu surprinsă. Îmi place aflu ce gândești la un moment dat, dar o să prețuiesc întotdeauna misterul. Nu-mi place să mi se ia libertatea.

Îmi plce să visez și să construiesc lumi. Uneori mă pierd în ele și am nevoie de ajutor ca să revin. Nu mi-e teamă să cer ajutorul. Îmi place drumul către ceva, deși încă mă tem de destinații. Nu-mi place să mint.

Îmi place îngehțata. Și compotul de vișine. Și tot ce e dulce-acrișor. Nu-mi place spanacul.

Îmi place viața și mă străduiesc să trăiesc în fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Să învăț, să cresc, să ajut să crească. Mă mai împiedic uneori și fac o grămadă de prostii. Mă enervez, mă îmbufnez, o iau de la capăt. Îmi place să complic lucrurile și că am nevoie de cineva să mi le descomplice. Nu-mi place să cred că asta e tot.

Ție ce îți place?

Cer pictat cu stele

2010-04-05T01:49:00.001+03:00

Ce gândești tu, străine, în noaptea asta pictată cu stele, când am tăcut amândoi? Spre cine-ți zboară gândul, când se lasă liniștea în jurul tău? Fixezi lumina călătoare a vreunui colț de lume și lași o muzică, oricare, să te pătrundă încet, ca mângâierile unei amante duioase. Nu te frămânți și nu-ți dorești să fii în altă parte, dar porți în tine amintirea unui moment de fericire. Plin. Rotund și viu. Dar scurt, atât cât să nu moară niciodată.

La ce visezi, străine, când ții ochii larg deschiși? Când ești mai treaz ca niciodată. Când simți în palme o atingere pe care ai crezut-o uitată, iar în adâncuri vijelie. Nu vrei să îți lași ploapele să cadă, nici moleșeala să se-nstăpânească peste simțuri. Dar coada ochiului îți joacă feste. Și, printre gene, arunci priviri lungi către o viață care ar putea să fie. Cum, n-o s-o știi, poate, niciodată.

Eu nu te judec, străine. Și nici nu am să-ți cer nimic. Te ghicesc, în oglinda retrovizoare, printre rotocoale de fum. În față e marea. Marea mea. Și cerul. Pictat cu stele.

Frânturi din altă viaţă

2010-03-22T00:12:00.002+02:00

S-a aşezat în faţa geamului şi şi-a lipit fruntea de sticla rece. Afară era soare, dar se simţea îngheţată. O dureau buricele degetelor. Ca de la o mângâiere interzisă. Şi ochii. De atâtea și atâtea priviri furişate.

„Hai!” şi-a zis. „De mâine totul va fi la fel. Ai să te trezeşti şi ai să zâmbeşti ca şi până acum. Ai să râzi la aceleaşi glume, ai să te bucuri de aceleaşi lucruri mici. Poate că o să şi plângi. Sigur o să te întristezi. O să crezi, o să visezi, o să speri ca şi până acum. O să cauţi în continuare. Şi-o să mergi mai departe.”

A închis ochii. Şi apoi a pus momentul acela într-un buzunar. Un moment din altă viaţă. Una care ar fi putut să fie. A ei. A altcuiva. Ce mai contează acum?

The artist in us...

2010-03-17T21:47:00.001+02:00

Oana a lansat o leapsa foarte draguta. Am incercat si eu.

Go to Wikipedia. Hit “random”. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” . The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” . The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

Cred ca as canta balade. Sau poate un pic de electro funk :))

La multi ani, mămico! :)

2010-03-05T11:23:00.002+02:00

Când eram mică, dar și mai apoi, când am crescut, oriunde aș fi fost și cu oricine, oricum m-aș fi jucat și oricât m-aș fi distrat, venea o vreme când mă postam în fața unui geam și începeam să plâng. Nu erau scâncetele unui plod răsfățat. Nu cerșeam atenție. Erau doar suspine discrete, cu fruntea lipită de geam. Mi-era dor. Dor de MAMA. Chiar dacă era în alt oraș, sau doar la serviciu. De la un anumit moment totul devenea neinteresant pentru mine și simțeam nevoia să fiu în preajma ei, să respir aerul din jurul ei, s-o văd, s-o simt, să mă lipesc de ea, așa moale și caldă, mirosind mereu a proaspăt și a frezii. Mirosul de frezii mă trimite întotdeauna cu gândul la ea. Sunt florile ei preferate.

Mama îmi mulțumește mereu că am ales-o pe ea să-i fiu copil. Nu știe că, de fapt, ăsta a fost norocul meu cel mai mare.

Când am râs, m-a îmbrățișat. Când mi-era mai greu și credeam că n-o să pot în veci să mă ridic, m-a îmbrățișat. Când am câștigat, m-a îmbrățișat. Când am greșit, mi-a pus mâna pe umăr și m-a îmbrățișat. Când am fost meschină sau răutăcioasă cu ea, a zâmbit a înțelegere și m-a îmbrățișat. Pe ploaie, soare sau furtuni, ea e acolo, să-mi zâmbească și să mă-ncurajeze. Mamă, prietenă, salvatoare, camarad.

Trec anii și câteodată mai stau la geam și suspin. Doar gândul că într-o zi nu va mai fi îmi provoacă amețeli. Și rog Viața să amâne momentul ăla cât mai mult.

Azi e ziua ei. Anul ăsta face 35 J(de vreo 15 ani, într-un an face 35, într-altul 36). La mulți ani, mămico! Încă nu s-au inventat cuvintele potrivite ca să-ți spun cât de mult te iubesc!

P.S: Ce veche e poza asta! De când eram Metallica :))

Ne prăbușim...

2010-02-17T14:14:00.000+02:00

România ar trebui să funcționeze doar pe timp de vară. Asta ca să mai poată supraviețui câțiva ani de acum încolo. Suntem ca un castel care a fost odinioară strălucitor, dar de secole nu s-a mai îngrijit nimeni de el. În paragină. Structurile de rezistență încep să se clatine. Pereții, odată falnici și de neclintit, sunt invadați de igrasie. Grinzile, mâncate de carii. Tot ce-a rezistat de secole, în virtutea inerției, începe să se surpe.

Am văzut, deunăzi, Bucureștiul de sus. O aglomerare de linii și forme aiuristice. Acoperișuri poleite ale unor clădiri care odinioară făceau din el Micul Paris, sugrumate de blocuri aruncate la voia întâmplării, de betoane grosolane, de oțel și lumini alandala. Ca niște cristale swarovski într-un maldăr de gunoi. Nimic cochet, nimic estetic. Doar dezordine. Care zgârie retina.

Ne izolăm încet. Furia naturii e mai puternică decât noi. După ce trece urgia, rămân căi ferate în paragină, poduri care stau să cadă, drumuri ca după bombardament. Răspunsul de sus vine imediat. Nu sunt bani. Tot ce s-a construit, s-a construit acum mai bine de 20 de ani. De atunci am peticit, am astupat, am băgat sub preș.

Spitalele sunt gri. Nu sunt bani. Plajele se îngustează. Nu sunt bani. Drumurile pline de gropi. Nu sunt bani. Castelul Peleș, de vânzare. Cine să-l cumpere? Nu sunt bani. Paragină generală. Nu sunt bani. Criza asta a picat la țanc. Să acopere incompetența. Să mascheze prostia și rea voința. Să justifice indolența.

Oamenii sunt tot mai săraci. Și ce dacă? Nu sunt bani, n-ați auzit? Ce-ați fi vrut? Lux? Să vă plătiți chiriile la timp? Să aveți o mașină? Să vă schimbați pantofii, o dată la trei luni? Să plecați într-o excursie? Toate astea fără o mie de calcule? Deja vă întindeți.

Suntem cu toții într-un avion care se prăbușește. Pilotul automat pe care a mers vreo 20 de ani s-a stricat și el. Atâta că noi avem locurile din spate. Iar parașutele (sic!) sunt numai la Bussines Class. Scapă cine poate...

Ce nu ți-am zis niciodată

2010-02-16T04:10:00.002+02:00

Am închis ușa. Până acum o lăsam întredeschisă și să mă postam îndărătu-i cu urechile ciulite. La ce bun, când în spatele ei era o liniște de gheață? Uneori adia vântul și foșnetul frunzelor îl luam drept altceva. Drept o chemare. O promisiune. Era, de fapt, numai ecoul strigătului dinăuntrul meu.

Am căutat în mine și-am găsit bucăți de viață. De simțire. Pasaje întregi pe care le-am scris către destinatarul la care nu aveau să ajungă niciodată. Mi-a lipsit curajul. Fugise și el, în spatele ușii.

26 august 2008

”Nu pot să cerşesc dragostea ta, deşi mi-aş dori-o. Te inventez în suflet în fiecare zi. Poate că n-a mai rămas nimic din cine eşti tu de fapt. Poate că nici nu a fost vreodată ceva din tine, în mintea mea.
Mă agăţ de vise ca de mâna mamei atunci când mi-era frică. Ele sunt salvarea şi pieirea mea. Mă pierd în idei, mă frâng sub cuvintele tale indiferente. Cuvintele sunt ca pietrele. Poţi alege să clădeşti cu ele un vis sau să le arunci în neştire, lovind totul în jur. Eu stau în bătaia lor şi am uitat să mă feresc. Sau poate nu am învăţat încă. Mă lovesc în plex, în burtă, în cap. Mă ridic de jos şi le adun cu grijă şi apoi, în umbra unui colţ de lume unde îmi oblojesc rănile, le rearanjez ca să pară că mă iubeşti. E o iluzie, ştiu. Dar e tot ce am.
Lumea e ca un carusel în care fiecare aleargă după cineva. Uneori se opreşte şi se dă semnalul de întoarcere. Unii trişează, sau poate din neatenţie nu schimbă direcţia de mers şi atunci se întâlnesc pe drum. Dar cazurile astea sunt rare.”

Un carusel au fost și anii aștia. Un montagne rousse al inimii. Am râs și-am plâns aproape în același timp. Și am uitat să cred în mine.

Ianuarie 2009

” ...te iubesc , în ciuda ta şi a lor şi chiar a mea câteodată. Te iubesc deşi eşti un idiot fandosit, cu gândirea unui copil de clasa a zecea, care s-a trezit futacul junglei. Deşi oamenii în jur îmi zic să fug cât văd cu ochii. Deşi eu simt că trebuie să fug cât mă ţin picioarele. Sunt a ta şi te iubesc deşi ştiu c-ai să mă faci să plâng, ştiu că ai să uiţi cuvintele frumoase pe care mi le spui, că ai să pleci de îndată ce ţi se va ivi ocazia, şi nici măcar nu o să-ţi pară rău. Stau aici şi te iubesc, şi mă doare stomacul numai când mă gândesc la asta.”

Și ușa rămânea întredeschisă. Atât cât să se strecoare, ca o adiere, iluzia, din când în când. Viața era în altă parte. Dar eu am rămas țintuită, în urma ei. Așteptând.

Septembrie 2009

”Aş vrea să mă doborî. Să mă loveşti în moalele capului şi să mă laşi zăcând acolo... M-aş zvârcoli o vreme şi apoi aş rămâne nemișcată... într-o toropeală salvatoare. Aş sta o vreme în aşa zisa convalescenţă a sufletului. Fără să dorm, fără să mănânc...fără să visez. Aş fixa cu ochii tavanul, sau cerul, sau stelele. Aş vedea doar chipul tău. Mi s-ar usca într-un final şi lacrimile. Şi apoi într-o zi m-aş ridica și, la început şchiopătând, mai mult pe jos decât pe sus, mi-aş continua drumul. Până într-o dimineaţă când mă voi trezi fără să îţi văd chipul, fără să mă gândesc unde eşti şi ce-ai făcut azi noapte. Voi realiza că nu mai ştiu exact cum arată zâmbetul tău şi că nu mai ţin minte cum sună vocea ta. Voi privi în jur şi voi vedea în sfârşit că s-a făcut primăvară, că lumea freamată şi mă aştepta. O voi saluta timid şi îmi voi cere iertare că am lipsit atât de mult. Și ea mă va primi și, pe nesimţite, voi începe să trăiesc din nou. Pentru mine.”

Iarna e pe terminate. Și mâinile mele, înghețate de la frigul din spatele ușii, au început să se dezmorțească. Au început să simtă mângâierile. Să-mi ceară să mângâi. Și altceva decât o nălucă. Mi-a lipsit curajul. Și convingerea. Nu ți-am zis lucrurile astea niciodată, pentru că, în adâncuri, știam că n-ai să le-nțelegi.

Am închis ușa. Și, cu sufletul ușor, plec după viață. A mea. De azi, voi plânge doar de fericire.

Sinistrați de lux

2010-02-09T00:41:00.003+02:00

De la început trebuie să spun că sunt recunoscătoare unei Providențe care ne-a făcut să greșim drumul când ne-au ”dat afară” de pe autostradă, la Drajna, și am apucat-o spre Călărași. Altfel, probabil că n-am fi ajuns departe, pe drumul corect, și am fi înnoptat în mașină, în zăpadă. Chiar și așa, de ieri suntem sinistrați. Sinistrați de lux, ce-i drept. Blocați într-un hotel din Călărași. Întorși din drum de un polițist care ne-a anunțat că toate drumurile spre București sunt închise. Asta după cinci ore prin viscol, pe un drum care părea că nu duce nicăieri. Mi-a fost ciudă atunci pe polițist. De dimineață am aflat însă de la știri că vreo trei sute de oameni au fost blocați la Lehliu și au dormit pe la Căminul Cultural și la primărie. Alții prin mașini, în frig. Am auzit asta la televizor, în camera de hotel, unde era cald. Și atunci i-am fost recunoscătoare. Pentru că dacă nu ne întorcea din drum, am fi avut aceeași soartă. Asta dacă mai apucam să ajungem la Lehliu.

Nu am îndurat de frig așadar. Nici de foame. Din fericire, am avut și internet (și Facebook, după cum râdea Mashi de mine) și televizor. Dar sentimentul de claustrare e la fel de pregnant. Și cel de neputință.

Mă uit pe geam și mă întreb cât va mai ninge. Parcă o face la ambiție. Totul e alb. Și pustiu. La câteva zeci de metri, și Dunărea pare că s-a oprit. Mă simt suspendată din propria-mi viață și îmi recunosc înfrângerea în fața unei forțe cu mult mai mar decât mine. Îmi recunosc și nesăbuința de a pleca la drum pe o astfel de vreme. Și nu sunt supărată pe ”autorități” că n-au fost în stare să construiască un parapet pe autostradă, ca să nu mai viscolească, nici că au închis drumurile, nici că nu se mișcă mai repede cu utilajele de deszăpezire, nici pe șoferii care pleacă la drum neechipați și se împotmolesc și încurcă circulația, nici pe coloanele de mașini pe kilometri întregi, nici chiar pe iarnă nu sunt supărată că ne îngroapă în nămeți. Nu mă răzvrătesc. Nu vreau dreptate. Vreau doar să ajung acasă.

Valentine's bla bla bla

2010-02-05T23:39:00.006+02:00

Până acum vreo 10 ani, pe 14 februarie era...ziua mea. O zi nici prea geroasă, nici prea caldă. De obicei cu mult soare, fie el şi cu dinţi. Cu mesaje, prieteni, tort, surprize, zâmbete şi multe, multe cadouri. Prin clasa a cincea am aflat, la ora de engleză, că sunt născută de Ziua Îndrăgostiţilor. Uau, ce drăguţ, mi-am zis atunci. Sunt specială, cu adevărat!

Doar că au trecut anii şi, pe nesimţite, ne-au invadat inimioarele de pluş, brelocurile, ursuleţii, felicitările, şi toate kitsch-urile pe care poţi să îngrămădeşti un „I inimă You”. Dintr-o dată, dulapul meu a devenit neîncăpător pentru papiţoii pe care scria „te iubesc!”. Şi a trebuit să îmi împart ziua cu toţi îndrăgosiţii din lume.

Trecând peste micul meu acces de egoism, nu înţeleg două lucruri. De ce avem neapărat nevoie de O ZI ca să ne (prefacem că?) iubim. Şi dacă tot avem nevoie de O ZI, de ce o importăm de la americani?

Zău, mi se pare restrictiv. Avem doar O ZI ca să spunem „Te iubesc”, numai una în care să primim flori, sau un mesaj frumos de la cineva special? O singură zi în care să fiu surprinsă cu un cadou, sau în care să dăruiesc? Şi dacă tot am decretat că facem asta doar o zi pe an, de ce ne scufundăm în plastic roşu sau în pluş chicios cu iz american, via China?

Se zice că de Dragobete (da. sărbătoarea aceea românească de care n-a auzit mai nimeni pentru că erau prea ocupaţi să se uite la televizor la ofertele de Valentine's Day) fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Da, doar că tot de la televizor am aflat că zăpada din Bucureşti e toxică şi s-ar putea să facem coşuri dacă ne atingem de ea.

Aşa că...rămânem la inimioarele de pluş.

Sâmbătă iarnă

2010-01-30T20:30:00.000+02:00

Coji de mandarine. Acoperite de scrum. Și gânduri învălmășite. Am întredeschis ochii. Și am aruncat o privire la cum ar putea să fie. Era o viață întreagă acolo. I-am închis repede la loc.

Cuvinte. Priviri. Uneori și lacrimi. Dezamăgiri. Brațe de împrumut. Le las să se desprindă încet.

”Take it easy girl”. Să vedem ce iese...

Pentru ce aș (mai) ieși în stradă

2010-01-27T21:05:00.008+02:00

Elful mă întreabă pentru ce aș (mai) ieși în stradă. Bună întrebare, pe gerul ăsta, când nu mă îndur nici să ies să iau țigări. Lăsând gluma la o parte, cred că vremea când am fi ieșit în stradă pentru ceva a cam apus. S-a instalat un fel de lâncezeală autosuficientă. Ne lipsesc motivele? Chemarea? Catalizatorii? O mulțime de întrebări la care nu mai avem răspuns cam de când bătea naționala la fotbal.

Acum douăzeci de ani părinții noștri au ieșit în stradă. Eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, sau măcar să înțeleg. Tot ce pot face e să pun cap la cap frânturi de povești auzite la televizor sau la un pahar de vorbă cu ăi (mai) bătrâni. Ce i-a însuflețit pe ei atunci? Ce s-a schimbat în noi, în 20 de ani?

Au ieșit pentru că își doreau libertate? O libertate care avea iz de blugi și țigări Kent. Și de Led Zeppelin. Visau la un Vest pe care nu îl cunoșteau. Îl intuiau doar, din cărți, reviste citite pe sub mână. De la Europa Liberă. Restul era imaginație. Și candoare. Sistemul i-a păstrat puri, le-a dat posibilitatea să fie idealiști. I-a pregătit, până la urmă, pentru ce avea să vie. Altele erau bucuriile pe atunci. Altfel apreciau lucrurile mici. Privați de atâtea lucruri, departe de a se aliena, tinerii strângeau rândurile.

Azi avem iluzia că am obținut tot ce vroiam. Ne-au sedat cu somniferul îndestulării. Mașină, bani, lucruri. Nimic nu e de neobținut. Evident, fiecare are propriile-i mijloace. Și în goana de a aduna cât mai multe, ne izolăm tot mai mult. Acum, fiecare e pentru el. Ideea de masă e denigrantă. Nimeni nu vrea să fie în cârd cu nimeni. Nimeni nu vrea să facă parte din turmă. Egotismul e o valoare centrală. “Proști, da mulți” cade în desuet.

Acum 20 de ani, canalele de comunicare erau puține. Mesajul era concentrat. Impactul, mult mai mare, pentru că ajungea la destinație foarte puțin deformat. Ideile erau puține, dar puternice. Libertate. Democrație. Libertate! Ce frumos suna. Chiar dacă nimeni n-ar fi putut să-ți spună în ce consta exact această libertate. Era un ideal unanim.

Azi fiecare își dorește altceva. E ca în piramida lui Maslow. Odată ce-ai trecut de nevoile fiziologice, care sunt la fel pentru toți, fecare are nevoi diferite. Libertatea e, atunci când lipsește, până la urmă, o nevoie fiziologică. Noi am câștigat-o. Sau, cel puțin, am primit un surogat. De aici, nevoile se ramifică infinit. La fel s-a întâmplat cu canalele de comunicare. Și atunci nu e de mirare că mesajele, în cazul în care cineva le-ar construi, se disipează. Avem impresia că internetul, telefonul ne conectează la realitate. Dar tot ele ne dau posibilitatea să ne rupem oricând de ea. Momentul T0, când s-a inventat telecomanda, sau Alt+Tab, dacă vreți, a însemnat ruperea rândurilor.

În urmă cu 20 de ani au existat lideri care insuflau dorința de acțiune. Dar a existat și predispoziția de a acționa. Era ca un vas cu apă, care fierbe la foc mocnit. În adâncuri, bulele se pregăteau să spargă suprafața, aparent calmă.

În secolul 21 vasul a înghețat. Apa a dat pe afară și a stins flacăra. Ce era la suprafață s-a evaporat, iar restul a rămas să înfrunte frigul anilor. Peste vas s-a așternut uitarea. Ce mână dibace mai poate aprinde focul? Acum cinci ani am crezut că am găsit o mână forte care să o facă. Și am ieșit entuziaști în stradă, în ceea ce se prea poate că a fost ultima zvâcnire de entuziasm a unui popor altfel plictisit și blazat. S-a dovedit a fi numai o gheară. Ale cărei zgârieturi le simțim și azi. Nu ne mai dor, căci ne obișnuim cu toate. Dar cicatricile rămân acolo să ne amintească de naivitatea noastră. Și să ne vindece permanent de credința trufașă că am mai putea schimba ceva.

Ai noștri și-au dorit libertatea. Și au murit pentru ea. Noi ne dorim liniștea și ne înlănțuim în numele ei, ne înhămăm la credite și ne îndatorăm la bănci. Ei se bucurau de lucrurile mici și visau la lucruri mari. Noi ne dăm mari și visăm la lucruri mici.

Și totuși, ca să îi răspund Elfului, există un ideal pentru care aș ieși în stradă. E drept că nu e la fel de înălțător, nu e nici măcare ieșit din comun. E normalitatea. Cea pe care am pierdut-o pe drum, în aștia 20 de ani. Aș ieși în stradă împreună cu alți o sută, o mie, un milion de oameni care își doresc Normalitatea. Aș ieși și le-aș zâmbi trecătorilor grăbiți. Le-aș da Bună ziua vecinilor, vânzătorilor, colegilor. I-aș privi în ochi pe oameni când vorbesc cu ei. Aș ceda locul de parcare. Aș coborî toate ștergătoarele ridicate de la mașini. Pentru Normalitate și Decență aș ieși în stradă. Pentru Bun Simț. Pentru Respectul pentru cei din jur. E tot un fel de Libertate. Libertatea de a trăi civilizat.

Leapșa o dau mai deprate Oanei și lui Cosmin.

Cât înseamnă, în euro, un "Mulțumesc"?

2010-01-25T01:11:00.003+02:00

O experiență de azi. ~~Pe repede înainte~~. Asta deși subiectul merită milioane de cuvinte. Dar e târziu, e frig și mi-e somn.

Trăim într-o societate defectă. Care ne-a defectat și pe noi. Într-atât încât am ajuns să credem că banul ține loc de orice. Și de mulțumiri.

În drum spre casă, de la munte, am ajuns pe la spital. Nimic grav. O cădere de calciu. Pe vremuri, pentru același „banal” motiv am așteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simțit mai invizibilă decât musculița de oțet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic și o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci și cu căldură. Uman.

Când te simți neajutorat, un cuvânt spus cu blândețe, o încurajare, te emoționează. Te umple de recunoștință. În timp ce stăteam întinsă pe un pat și asistenta mă ținea de mână și-mi zâmbea, mă gândeam că aș vrea să știe cât de mult o apreciez pentru asta. Pentru că nu lasă salariul mizerabil pe care îl primește și grijile, pentru un mâine tot mai incert, să îi înăsprească privirea. Mă întrebam dacă ar trebui să îi dau bani, în semn de mulțumire, și ce sumă ar putea să cuantifice cât mai precis recunoștința mea. Mă întrebam cum să îi dau banii, pentru că niciodată nu m-am priceput la așa ceva.

Eram în încurcătură. Pe de o parte, dacă i-aș fi dat bani, femeia s-ar fi putut simți jignită. La fel de bine, ar fi putut fi dezamăgită dacă n-aș fi făcut-o. Mă întreb în care moment al existenței noastre, în libertate și democrație, am început să credem că atunci când se poartă frumos, cineva urmărește de fapt avantaje materiale? În ce sertar al memoriei colective am rătăcit ideea de Normalitate?

M-am decis să risc. Într-o lume normală, una pe care o uităm câte puțin în fiecare zi, banii nu țin loc de “Mulțumesc!”. I-am spus asta femeii, privind-o în ochi. I-am spus că vreau să îi mulțumesc într-adevăr. Pentru simplul fapt că mi-a adus aminte de cum ar trebui să fie lucrurile. Am plecat fără să știu dacă gestul meu i-a fost sau nu pe plac.

Cu siguranță, cu “Mulțumesc!”-ul meu nu va cumpăra mare lucru la alimentară, diseară. Vreau totuși să cred că viața asta înseamnă mai mult de atât.

P.S.: Până la urmă m-am întins...

Criza de credibilitate...worst case scenario

2010-01-14T20:19:00.003+02:00

De câteva săptămâni auzi/citești/discuți măcar o dată pe zi despre gripa nouă și vaccinul care a venit la pachet cu ea. A fost de ajuns să se așeze câțiva oameni la coadă, că românii s-au și îmbulzit, pe vechiul principiu „ce se dă?”, să se vaccineze, deși campania începuse din noiembrie. Internetul a luat foc, televiziunile prezintă din nou cazurile de infectare printre primele trei știri, iar forumurile abundă în păreri pro și contra vaccinului.

Directorul celui mai important institut de boli infecțioase recomandă vaccinarea. Președintele țării recomandă vaccinarea. Parlamentarii recomandă vaccinarea, deși recunosc cu jumătate de gură că ei nu au facut-o încă...din lipsă de timp. Ministerul Sănătății recomandă vaccinarea.

Problema e că românii nu mai cred pe nimeni. Iar ăsta e tributul pe care îl plătim anilor grei de corupție, de minciuni aruncate cu bezele direct în fețele noastre, de nepăsare și tupeu. Teoria conspirației? Nici măcar. Teoria corupției, a intereselor financiare ascunse, a minciunii și dezinformării. Realități cu care, din păcate, ne-am obișnuit să trăim de ani buni. Care abia acum își arată adevăratul potențial distructiv. Să admitem că această pandemie este reală și situația se poate agrava rapid. Că milioane de oameni ar putea muri. Și că singura metodă de a o preveni este, cu adevărat, vaccinul. Atunci, conducătorii noștri au într-adevăr o problemă. Pentru că nu mai au niciun fel de autoritate, niciun fel de credibilitate. Cercel a primit bani ca să promoveze vaccinul, președintele e mână-n mână cu mogulii din domeniul farmaceutic, parlamentarii ar face orice pentru privilegii, Ministerul Sănătății e neprofesionist. Sau Cercel e neprofesionist, parlamentarii mână-n mână cu mogulii...și tot așa. E ca în povestea cu ciobănașul care striga „Săriți, vine lupul”.

Nici medicul de familie nu mai are prea mare autoritate. Striviți sub papucul impertinent al guvernanților care anunță senin că nu sunt bani, nu sunt oare doctorii cei acuzați că lasă oamenii să moară cu zile în spitalele în care au mai rămas doar paturile, și ele din vremuri, odată, de aur? Mai poate medicul care se zbate între sărăcia lucie și durerea care-l întâmpină la lucru în fiecare zi, adesea împietrindu-l, să găsească puterea de-a liniști un om, de a-l sfătui, de a-i inspira încredere?

Și vaccinul în sine, creat la noi, în țara în care cercetarea e Cenușăreasa (de care râd surorile de la Transporturi și Turism) oricărui buget, de ani de zile. În țara care vrea să pregătească ospătari și tinichigii și mecanici auto și să-și trimită olimpicii unde-or vedea cu ochii. Mai poate el, vaccinul, să fie sigur pentru cineva?

Să sperăm așadar că pandemia este doar o gripă... mai contagioasă. Pentru că, altfel, când vor striga „Lupul!”, guvernanții noștri s-ar putea trezi că nu mai sare nimeni.

Magda- cartea tehnică :))

2010-01-13T18:22:00.004+02:00

Dragă posibil pretendent, Oana mă invită să dezvălui trei lucruri pe care ar trebui să le știi despre mine înainte să ma inviți la un suc/cafea/ceai/pâine prajită cu unt și marmeladă. Lista e luuungă, dar îmi place să păstrez misterul, așa că mă voi limita la cele trei pe care e cel mai probabil să le observi chiar tu în timpul rendez-vous-ului.

1.Sunt Vărsător. Asta probabil că știi deja. Cea ce nu știi, dar vei afla pe pielea ta, e că sunt și Vărsătoare. După cum spune frate-meu, când țin ceva în mână, am cota 1.01 să mă pătez, vărs, sparg, împiedic, rup, vărs, scrântesc, lovesc, murdăresc, vărs, scap, mânjesc și...am mai spus vărs? Cred că da. Ai ghicit, îndemânarea nu e punctul meu forte, deși s-ar putea să te uimesc uneori. Așa că, știu că vrei să mă impresionezi, dar sfatul meu e să lași cămașa preferată acasă. Unde e în siguranță.

2.Îmi place să cânt. A se citi să mă lălăi. Dar urechea muzicală s-a înfundat de la atâta cântat sub duș iar ritmul m-a părăsit pentru că nu putea să țină pasul. În concluzie, dacă ascultăm radio în mașină sau te mână Cheia Sol să mă duci la karaoke, ar fi bine să îți iei cu tine niște dopuri, pentru că te-așteaptă ceva buuun, bun de tot. Și nici nu mă satur prea repede. Dă-mi un microfon, un pahar de vodka și sunt Aretha Franklin all night long. Nici n-o să observ când s-a golit barul și s-au spart oglinzile. Ce vrei, sunt în nirvana artistică...

3.Ei, hai că nu e totul chiar atât de gri. Dacă ieși cu mine e mereu superofertă. Plătești unul, mănânci unul jumătate. Asta pentru că niciodată nu pot să mănânc tot din farfurie, plus că de obicei mă lăcomesc să comand mai mult decât îmi trebuie. Și, de cele mai multe ori, tot brioșa ta o sa îmi facă mai mult cu ochiul decât mousse au chocolat-ul meu. Sunt nehotărâtă, știu...dar o să-ți zâmbesc galeș și o să mă ierți :).

Asta mi-s, pentru-nceput. Nu-i așa că acuma dai fuguța la telefon? :))Parol!

Leapșa o dau și eu mai departe Simonei.

De ce Andersen și Frații Grimm ar fi trebuit să scrie o Enciclopedie

2010-01-12T13:42:00.003+02:00

” Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse: - Cu mine eşti, cu mine!... Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause: - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie. Albă-că-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el și făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai și voioșie.”

“Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care prinţul l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. Era tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă.[...] Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Puţin timp după aceea, el o luă de soţie”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povesteaaaaaa STOOOOP!!!

Dragă domnule Hans Christian Andresen, stimabili frați Grimm, fără supărare, dar ne aburiți cu asta de secole. Nu credeți că ar fi fost mai înțelept să ne avertizați de la început că prințul ăsta poate lua mai multe forme? Și că nici nu îl găsim de la prima plimbare cu caleașca pe “bulivar”?

Decât să scrieți povești de adormit vigilența fetițelor, nu mai bine ați fi întocmit o enciclopedie cu toate tipologiile pe care le vom întâlni pe drum? Căci, plecate de la castelul fermecat, cu părul proaspăt împletit în cosițe, Cenușăresele și Albă ca Zăpezile mioritice, vor da, cel mai probabil, nas în nas cu:

Slinosul cu tracțiune integrală. Ușor de recunoscut dupe (!) lănțugul care poposește leneș pe ceafa groasă, tunsă 2 cu mașina la frizerul din cartier. Tricoul mulat pe sinuozitățile obținute în urma ingurgitării tuturor alimentelor pe care se gândesc aștia să bage taxă. Catarama D&G, aurită, expusă strategic mai spre stânga, pentru a nu fi acoperită total de burdihan. Ceasul asortat la ghiul, vizibil ușor datorită unei poziționări perfecte a mâinii pe cadrul gemului de la mașina, dotată, ați ghicit, cu climă... musonică. De obicei acest tip de prinți au succes la Cosânzencele de cartier, dar nu vor rata ocazia să „înscrie” și la o Albă ca Zăpada drăguță. Cel mai bun sfat e să îi recitați senine ceva. De pildă, epitaful de pe mormântul lui Ovidiu. În latină. Vă vor părăsi rapid. Și cu privirea goală a reproș.

Seninul de terasă. I-am ierta unele aroganțe, căci are privirea limpede și pieptul epilat, dar ne enervează când își lasă caii (putere) în mijlocul drumului, de parcă ar fi în regatul lui. De fapt, chiar este, dacă bate vânt de Primăverii. Este etern plictisit și fără energie, în ciuda cafelelor băute cu generozitate peste zi. Preferă discuțiile ușoare, despre fotbal, excursii și gadgeturi și femeile accesoriu. De altfel, dacă nu au ceva silicon prin părțile esențiale și nu s-au trezit cu buzele hipertrofiate, Cenușăresele nu prea au de ce să se teamă de acești prinți.

Amicul timid căruia îi ia cam doi ani să îți mărturisească sentimentele pe care ți le poartă. Cam tot atât cât îți ia și ție ca să îți treacă atracția inițială.

Căpușul sentimental. Te iubește în ciuda ta și a tuturor și a lui câteodată. Îți invadează viața, îți acaparează prietenii, te sufocă zâmbindu-ți. Te înfundă cu mâncare și te întreabă candid dacă nu ți-e foame. Indiferent dacă te cunoaște de un an sau de o lună, ești revelația vieții sale și din momentul în care ai pășit în ea, nu mai ai dreptul să pleci. Dacă o faci totuși, ești lașă, superficială și rea.

Nemernicul adorabil. Cu care știi prea bine că nu ai vreun viitor, dar te amăgești că prezentul sună întotdeauna bine.

Internautul simpatic cu care ai discuții super interesante pe net, dar te rogi să nu te invite vreodată în oraș.

Și clasificarea continuă, stimați domni, o știți prea bine, doar că, sătule să mai tragă cu tunul după muște, multe din Cenușăresele noastre s-ar mulțumi și cu un broscoi în loc de prinț, atâta vreme cât nu sforăie și face o cafea bună. Vedeți de ce Enciclopedia v-ar fi acoperit de glorie și recunoștință eternă? Câte suflete de domnițe ați fi salvat de la un chin inutil? Ați fi avut în istorie un loc, alături de Voltaire și Diderot...

Fetelor, we're on our own...

Întoarce și obrazul celălalt...măcar să fie simetric

2010-01-07T02:03:00.006+02:00

Motto: Isus a întors și celălalt obraz pentru că nu lovea bine cu dreapta?

Mă întreb ce mecanism îi face pe unii oameni să fie fraieri și pe alții reci și calculați. E o chestie cu care te naști sau o dobândești în timp? E vreun moment anume, din copilărie sau adolescență, când se decide, definitiv și irevocabil, că ai să fii un plângăcios sau că vei „călca peste cadavre”?

De pildă eu sunt o plângăcioasă. O fraieră plângăcioasă. Replica tăioasă îmi vine, cel mai adesea, la vreo 5 minute după ce „agresorul” a plecat. I-o adresez în gând de mai multe ori și asta mă eliberează- norocul meu! Dar pe moment sunt un morman de paie. Ude.

Una din amintirile mele cele mai vechi e din preajma Crăciunului, când mama pusese aluatul de cozonac la crescut. Eu mă ciondăneam cu frate-meu, pe cine știe ce mărunțiș. Replica mamei îmi sună și acum în minte: ”N-aveți voie să vorbiți urât aici, că speriați cozonacii!”.

Azi cineva m-a jignit absolut gratuit. Și m-a jignit urât, fără ca măcar să fi schimbat vreun cuvânt cu mine până acum. Ce-am făcut eu? Am strigat în mine: NEDREPTATE!!! Am plâns un pic și apoi i-am trimis un mesaj acid. Atât de acid cât poate fi un mesaj care începe cu...”stimate domn”. Adică mai deloc, pe limba lui, pesemne.

Ăsta cred că e răspunsul. Vorbim limbi diferite noi, fraierii, și cei care împart invective de parcă ar da bună ziua. Pentru unii, cuvintele au însemnătate, sunt valoroase, prieteni dragi și uneori dușmani aprigi. De aceea, știm să la păstrăm sau să le dăruim, să le cântăm, să le lăsăm să plutească, să valseze printre noi. Pentru alții, ele sunt doar niște bolovani fără nicio valoare, cu care aruncă la întâmplare, le varsă, le rostogolesc. Indiferent pe cine lovesc cu ele.

Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să dau replici usturătoare unor oameni care mă jignesc. Îmi vine în minte însă gustul extrem de amar pe care l-am avut în rarele ocazii când am reușit s-o fac. Când aș fi vrut să se caște pământul și să mă înghită sau să alerg după persoana respectivă, să o îmbrățișez și să îmi cer scuze.

Aparent, chiar și după 20 de ani, eu tot cu grija cozonacilor am rămas.

Facebook-ul nostru cel de toate zilele. Și nopțile :))

2010-01-05T12:12:00.004+02:00

Cine a spus că internetul izolează nu avea cont pe Facebook. Clar. Căci ce face această agora virtuală dacă nu să-ți dea impresia că ești înconjurat de prieteni, de oameni cărora le pasă că tu tocmai ai luat micul dejun sau că ți-ai găsit mașina lovită în parcare?

În Carteacufețe se scrie, uneori cu talent, adesea fără, o viață. Acolo poți să fii mai interesant decât în viața reală, iar oamenilor poate părea că le pasă. Totul, din confortul patului pe care ești cocoțat, cu un laptop în brațe. Poți să fii cine vrei tu. Ai atâtea genuri din care să alegi. Quiz-freak-ul este etern plictisitul care caută răspunsuri despre sine oriunde altundeva decât în interiorul său, Comentatorul politic îți va face rapid analiza ultimelor evenimente și te va trimite către blogul său unde a dezvoltat problema, Tipul Cool care postează doar linkuri relevante, adesea despre încălzirea globală sau evoluția pieței imobiliare, deși probabil nu a avut răbdare să le citească nici chiar el până la capăt, Fermierul Bun Samaritean care te va ferici la orice oră din zi sau noapte cu văcuțe, oi, cireși, mușcate, dinozauri, fie că ai îmbrățișat sau nu viața virtuală...la țară. Și, nu în ultimul rând, EgoCentristul care te va anunța din zece în zece minute despre schimbările capitale din viața sa: ”Mă spăl pe cap!”, „În oraș cu Petrică ”, ”La toaletă...” :))

N-o să fiu ipocrită. Nici eu nu prea mai pot să trăiesc fără Facebook. Sunt dependentă de iluzia asta că oamenilor le pasă de ce cred/spun/fac eu. Și recunosc că, de când îl folosesc, am impresia că am mai mulți prieteni. Bunăoară oameni din redacție cu care abia dacă mă salutam sau colegi de facultate pe care îi știu doar din vedere... Acum dezbatem, ne hlizim și probabil că am împărți și oi, dacă aș juca drăcia respectivă.

Pe Facebook pot face multe. Pot spiona “viața de după Magda”¬ a unor foști prieteni (nu dați cu piatra, că și voi ați face-o), pot să văd pe unde i-au purtat pașii pe oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile. E un fel de cartelă de acces la viețile celorlalți care îți crează iluzia că faci și tu, cumva, parte din ele.

Eu am noroc. Oamenii care contează sunt acolo și după ce închid laptop-ul. Poate ar trebui s-o fac mai des.

P.S.: Când începi să vezi la orice pagină de net o pătrățică roșie în dreapta-jos a ecranului, e cazul să ieși la o plimbare în parc! :)

2009, la final de călătorie

2009-12-31T19:10:00.004+02:00

De când eram mică, atunci când plecam într-o călătorie, drumul de întoarcere avea o însemnătate aparte. Mai ales dacă mergeam cu trenul sau mașina. Priveam pe geam și nu spuneam mai nimic. Ceilalți mă întrebau dacă sunt supărată. Puneau tăcerea mea pe seama nostalgiei, sau a părerii de rău că vacanța s-a terminat. De fapt, pentru mine, drumul de întoarcere era una din cele mai frumoase părți ale vacanței.

Cu inima plină de clipele pe care tocmai le petrecusem, cu imaginea locurilor văzute încă imprimată pe retină, visam la ce va veni. Sfârșitul unei călătorii însemna mereu noi și noi planuri. Și le ticluiam în intimitatea apropierii de fereastra trenului sau a mașinii. Eu și lumea care se scurgea prin fața ochilor mei, ca un album cu imagini dat pe repede înainte.

De asta, indiferent de cât de bun a fost un an, sfârșitul lui mă prinde întotdeauna cu un tonus foarte bun.

2009 nu a fost chiar anul meu...așa cum mi-l urasem anul trecut, dar a fost un an bun, un an în care am învățat multe. A fost anul în care am scăpat de zâmbetul metalic și de privirile perplexe ale angajaților de la McDonalds, când le ceream cuțit și furculiță la McPuișorul pe care tocmai îl comandasem. Anul în care am văzut o mulțime de locuri superbe din lumea asta, și de fiecare dată am fost acolo cu cei cu care mi-aș fi dorit să fiu. Anul în care am început să mă obișnuiesc cu ideea de a fi domnișoara de onoare de serviciu.

A fost anul în care am descoperit oameni, m-am luptat cu fantome, am învins, am fost înfrântă, m-am ridicat și am luat-o de la capăt, am scris, am primit încurajări, am primit și palme, am iubit, am crezut că iubesc, am râs, am crezut că o să-nnebunesc de plâns, am dansat, am sperat, am fost dezamăgită, m-am enervat, am visat în fiecare zi, am ascultat, am rănit, am crezut, m-am temut, am greșit, am învățat să sper și să cred în mine... Am trăit.

Plec spre 2010 cu același gând: să nu uit să trăiesc, în fiecare zi! La mulți ani!

Bancuri prezidenţiale

2009-12-29T23:49:00.004+02:00

Pâine şi circ. Toate-s vechi şi nouă toate. Românii au, în sfârşit, conducătorul care-i reprezintă. Căci ce e mai românesc decât să răzi de capra, moartă de indigestie, a vecinului, după ce tu însuţi i-ai aruncat preventiv nişte iarbă expirată peste gard?

Şi unde să o faci mai bine dacă nu la televiziunea poporului, recent rebranduită în "BreakingNewsTV" şi complet nemoguliană.

Să hăhăiţi bine!

P.S.: Mă aştept ca dintr-un moment în altul să iasă Naomi, Piticul Porno şi, eventual, Elodia şi să bea cu toţii un şpriţ, la poveşti.

Bunica Liuba

2009-12-26T00:43:00.003+02:00

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Mi-o aduc aminte caldă și mirosind a papanași sau a plăcinte poale-n brâu. Cu zâmbetul de copil și ochii negri ce aduceau aminte că a fost odată foarte frumoasă. Și cu tolba plină de povești.

Bunica mea era basarabeancă. Și numele ei însemna, în rusă, Iubire. De fapt toată ființa Bunicii Liuba emana iubire. E adevărat că, pentru a o percepe, trebuia să treci de aparenta severitate (doar fusese profesoară de limba română). Nu era o mămăiță blajină care face prăjituri și stă deoparte la discuțiile nepoților. Bunica mea mă corecta la gramatică. Îmi dădea să citesc reviste de istorie și mă învăța cântece rusești. Și mă ducea la muzee. Era o bunică altfel. Și multă vreme n-am știut s-o apreciez.

A iubit bunica mea. Familia pentru care ar fi făcut orice. Pe soțul ei de care se îndrăgostise nebunește în tinerețe. Limba ei, pe care n-o vroia ciuntită de nimeni. Și, mai ales, pământul unde se născuse și de care i-a fost dor toată viața. Îmi povestea cum a fugit din calea rușilor în timpul războiului. Și cum, copil fiind, simțea că n-o să își mai vadă casa niciodată. Povești despre bombardamente, deznădejde și foamete îmi păreau plăsmuiri demne de scenarii de film. Doar sclipirea tăioasă din ochii bunicii îmi spunea că toate au fost aievea și că au rămas acolo, întipărite, pentru a nu mai pleca niciodată.

Dar bunica avea și o mulțime de povești vesele. Cu personaje care mi-au populat visele, întreaga copilărie. Adesea inventate. Pentru că, avidă de nou, îi ceream mereu altele și altele. Erau, bunăoară, cei doi prieteni, Lir și Tibișir, unul înalt și slab, altul mic și gras, care intrau în tot felul de belele. Sau îndrăgostiții Bujorel și Ghiocela... Bunica m-a învățat să visez și să-mi creez în jur o lume de basm în care nu mai aveam nevoie nici măcar de păpuși. Am luat lumea asta cu mine, peste ani. O găsesc azi în zâmbetul unui copil pe stradă, în jocul frunzelor, toamna, într-un miros pe care l-am crezut pierdut.

A plecat de câțiva ani. Și mă surprinde că îi simt dorul numai câteodată. Imaginea ei se pierde ușor printre celelalte amintiri. Rămâne doar o stare. Și mirosul de poale-n brâu.

La mulți ani, bunico, oriunde ai fi!

Sărbători de plastic

2009-12-15T22:54:00.000+02:00

Oare când s-a transformat colăcuțul din colinde într-o amărâtă bancnotă de plastic, în sufletele noastre?

Pe scara blocului se aud voci. Cineva sună la ușă. Răspund, după ce am privit precaută pe vizor. Un tânăr cu chip blând îmi spune că sunt un grup de studenți la teologie și ar vrea să mă colinde. Mă surprinde că primul meu impuls e să le spun că nu vreau, dar încuviințez. Cântă frumos. Pe voci, ca în corul bisericesc. Sunt trei fete cu voci calde și doi băieți, un tenor și un bariton. Glasurile lor umplu scara și ecoul le ține isonul. Nu las ușa deschisă și plec să-mi văd de treabă prin casă, așa cum țin minte că făceau oamenii când mergeam eu la colindat. Rămân acolo și le zâmbesc din cadrul ei. Încerc să îmi golesc sufletul de toate grijile de peste zi și să-l las să se umple cu melodia asta frumoasă, pe care îmi pare chiar că o recunosc. Dar, din nu știu ce motiv, gândul meu zboară doar la faptul că acești oameni așteaptă să-i plătesc la sfârșit și că eu nu prea am bani în portofel. Rămâne acolo, agățat, paralizându-mi orice simțire. Le zâmbesc în continuare, dar zâmbetul meu e gol. Nici ei nu mă privesc în ochi, parcă le e teamă de ce ar putea găsi acolo.

Am văzut odată un documentar despre colindătorii din Maramureș care se porneau în Ajun, pe un ger năprasnic, să colinde din poartă în poartă și să dea vestea bună oamenilor din sat. Primeau în schimb nuci și mere, pe care le băgau în traistă, și câte un păhărel de palincă, să facă frigul mai ușor de îndurat.

De ani buni auzim la TV de luna cadourilor, luna sărbătorilor de iarnă. Magazinele fac reduceri, mall-urile sunt pline. Reporterii fac live-uri de la supermarket și ne spun ce mai cumpără românii. Nu mai e loc în parcări, nu mai e loc în coșurile de cumpărături. Oamenii aleargă de la un shopping center la altul, cumpără brazi, ornamente, cadouri scumpe sau chilipiruri, își aduc aminte de cei sărmani, merg la evenimente caritabile, unde își cumpără liniștea sufletească, pentru încă un an. Sau numai până la Paști. E luna în care dăruim. Luna în care ne aducem aminte să ne sunăm prietenii cu care nu ne-am mai întâlnit de la Crăciunul trecut. Singura lună în care zăpada, care cade și paralizează Bucureștiul câteva zile, e privită cu îngăduință sau primită cu exclamații de genul „Ce bine! Vom avea un Crăciun adevărat!”. E luna în care suntem cel mai rupți de realitate.

Și e luna în care Banul își face simțită prezența cel mai acut, în viețile noastre. Fie că e în vacanțele la munte, în cadourile pe care le oferim sau am vrea să le facem și nu putem, în grijile că masa de Crăciun nu va fi la fel de bogată ca anul trecut sau în lipsa unui om drag de la această masă. Se strecoară chiar și în cele mai vechi obiceiuri și le deposedează de conținut. Le dă doar o formă, pe care am ajuns să o confundăm cu toții cu Crăciunul. Unul pe care, adesea, nici măcar nu ni-l putem permite.

Să ne imaginăm un Crăciun fără un brad mare împodobit, ci doar cu o crenguță. Fără o masă plină cu toate semi-preparatele pe care le-am putut cumpăra de la Carrefour (în ajun, când e deschis până la 2.00, după ce am stat trei ore la coadă) ci doar cu un cozonac făcut în casă și o oală cu sarmale, fără cadouri împachetate în hârtie creponată cu funde colorate, ci (doar?) cu toți cei dragi alături. Pare sărăcăcios, nu? Parcă nu e Craciunul. Cel puțin nu cel pe care ni-l vând de ani de zile filmele americane.

Dar unul fără familie, fără colindători, fără senzația că ești acasă, dar cu toate cele de mai sus?

Colindul s-a terminat. Aș vrea să am niște nuci și mere. Scot însă 5 lei din portofel și îi dau unuia dintre colindători, murmurând stânjenită o scuză. Și atunci se întâmplă ceva. Oamenii mă privesc în ochi, îmi mulțumesc și-mi urează sărbători fericite. Și simt că sunt sinceri. Că ar fi făcut la fel și dacă erau 50 de lei, sau doar un pahar cu apă. Că nu mă judecă pentru că nu le-am dat mai mulți bani, ci îmi sunt recunoscători că i-am lăsat să împărtășească acest moment cu mine. Și, în sfârșit, îmi las sufletul să zâmbească.

Închid ușa și ascult o vreme. Nu le mai aud glasurile. Semn că vecinii mei s-au lăsat totuși pradă primului impuls.

Confruntările din noi

2009-12-08T14:51:00.004+02:00

Anunț la rubrica “Matrimoniale”: “Tânăr de condiție bună, caut parteneră pentru relație pe termen lung, posibil căsătorie. Poate fi blondă sau brunetă, înaltă sau scundă, slabă sau plinuță. Obligatoriu să-l susțină pe candidatul X”. Nu, anunțul nu e real. Dar ar putea fi. Și ar fi chiar indicat. S-ar evita astfel posibile drame și scandaluri.

Alegerile care tocmai au trecut (au trecut?) mi-au arătat o nouă față a noastră, a tuturor. Clișeul că ne pricepem cu toții la fotbal și politică ar trebui completat cu ceva: că ne înverșunăm adesea când discutăm pe aceste două teme. Atât de mult, încât ajungem la insulte și injurii și chiar stricăm prietenii. De unde atâta încrâncenare?

La noi politicienii sunt dușmani două, trei luni, o dată la patru, cinci ani. Și nici atunci pe bune. Se înjură la televizor, după care își dau mâna cordial și beau împreună un șpriț, la Golden Blitz. Ei știu că toată această mascaradă se termină după alegeri și trebuie să lase loc de negocieri. Și mai știu că “verba volant” și speră că poporul are memoria unui țânțar. Că oamenii vor uita, de îndată ce au ieșit din cabina de vot, că X s-a jurat că nu se aliază cu Y, pe care îl vedea ca pe răul absolut, că Z s-a făcut frate cu X dar l-a înjunghiat pe la spate, că Y discută și cu X și cu Z, chiar dacă în campanie îi acuza de toate relele. Așa e în politică. La noi, cel puțin.

Îi ascultăm cinci ani la televizor, îi criticăm sau îi lăudăm. Sau suntem indiferenți. În preajma alegerilor, însă, se întâmplă ceva neobișnuit. Pasiunile se trezesc dintr-o dată și ating cote de neimaginat. Simpatia sau antipatia față de un candidat sau altul se transformă în furie. Îi numim pe cei care nu au aceeași preferință ca noi, după caz, comuniști, sclavi, limitați, tonomate, și, în ultimă instanță, proști. Când argumentele lipsesc, intră în scenă ironiile, malițiozitățile și, mai rău, injuriile. La adresa unor oameni cu care, alfel, am descoperi poate că avem mai multe în comun decât credeam. Unde greșim?

În alte țări, alegătorii umblă cu insigne în piept. “Eu îl votez pe X”. La noi, vecinii se încaieră, pe la sate, pentru că s-au surprins reciproc lipind afișe cu candidați rivali.

E o adeziune soră cu obsesia. Iubim sau urâm un candidat, deși ei nu ne dau nimic în schimb. Circulau pe vremuri povești despre frați care nu și-au mai vorbit ani de zile sau familii care s-au destrămat din pricina...unui vot. Așa suntem noi poate, latini balcanici, combinația perfectă de pasiune și agresivitate, duse la extrem.

Am avut, zilele astea discuții în contradictoriu cu o grămadă de oameni pe care îi admir și îi respect. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că luau totul foarte personal. Dacă nu ești cu noi, ești fraier, ești comunist, ești manipulat. Oricâte argumente aș fi adus, răspunsul era același. Ai dreptate, DAR, eu o sa votez tot cu X. Totul se reduce la nivelul emoțional. La cum simte fiecare alegător. De ce s-a ajuns aici?

Îndrăznesc o explicație. Exact asta vor politicienii. Dacă votul s-ar baza pe considerente logice, pe o alegere informată, cine ar mai fi ales? La noi nu există doctrine politice, așa cum nu există alegători liberali sau socialiști. Nu votăm ideologii, votăm oameni. Care par să se identifce cu anumite idealuri. Dar asta nu e o regulă. Bunăoară, un candidat poate la fel de bine să își fi început cariera politică în FSN, să fi trecut prin PNȚCD și să fi ajuns acum liberal, social democrat sau pedelist. Spune asta ceva despre el? Poate că la alegerile viitoare va fi extremist, dacă i-o va cere contextul politicși social. Și atunci cum îl poate convinge pe alegătorul care îl privește la televizor? Să îi vorbească despre doctrine, ideologii? Sau să se ”vândă” ca om? Să pozeze în liderul cu mână de fier, președintele jucător, soldatul bunului-simț, războinicul luminii sau diplomatul de carieră. Trebuie să recunoaștem că asta vorbește poporului mai mult decât teoria libertății pieței sau a solidarismului social. Dar, e atât de irelevant...

Votăm un om. Sau împotriva unuia. Și până să o facem polemizăm, ne aprindem, ne certăm. Ei, oamenii, se vor înțelege după alegeri. În fond, e un singur ciolan și trebuie împărțit. Noi rămânem cu gustul amar și cu niște cuvinte pe care ni le-am aruncat...pe gratis. Ciolanul rămâne la ei.

Civilizația low-cost

2009-12-05T23:54:00.002+02:00

Se zice că un lord adevărat folosește tacâmurile chiar și atunci când mănâncă singur, pe-o insulă pustie, sau în deșert. Românii nu sunt lorzi. Nici n-ar putea să fie. Pentru că, pe vremea când Shakespeare se uita la stele și scria despre dragostea imposibilă dintre descendenții unor familii rivale, care se iubesc în ciuda acestora și a destinului, dar sunt înfrânți până la urmă de însăși soarta care i-a unit, la noi otrăveau fântânile și pârjoleau ogoarele în calea turcilor. Și se refugiau în munți. Unde nu recitau poezii. Cel mult, cântece de leagăn.

Românii nu sunt manierați și culți. Nici sofisticați ca francezii, nici sobrii ca nemții, nici civilizați ca nordicii. Sunt gălăgioși și veșnic nemulțumiți. Jmenari, jepcari, grobieni. Vor câștig ușor și rapid dacă se poate. Le plac combinațiile. Așteaptă să le pice ceva. Privați atâta vreme de o grămadă de lucruri, au înțeles greșit democrația. Sau poate n-au înțeles-o deloc. Drepturi da, obligații ba. Vrem respect, dar nu oferim noi, primii, nimic.

Am călătorit deunăzi cu o cursă low-cost. Nu era prima oară, deși de fiecare dată îmi promit că e ultima (dar, na, cine poate rezista tentației unui zbor la Madrid cu nici 50 de euro?). Nu știu cum sunt cursele low cost din alte țări, dar ale noastre se disting de la o poștă. Un experiment simplu: recunoașteți coada de așteptare la check-in, pentru București, cu un low-cost, în orice aeroport din Europa. Nu veți de greș dacă:

-vă îndreptați spre coada de unde se aud cele mai multe vociferări.

-vă uitați la cum sunt îmbrăcați oamenii(nu sunt o sclavă a aparențelor, jur, și nici nu spun ca sunt îmbrăcați sărăcăcios, că nu ar fi fost cazul să îi judec atunci). Cu cât mai multe paiete, catarame strălucitoare, lanturi groase de (h)aur vedeți, cu atât sunteți mai aproape. Și mai e ceva. De obicei, în avion te îmbraci comod. La această coadă veți vedea cele mai multe tocuri cui.

-și nu e o coadă de fapt. E o grămadă.

În avion e degringoladă. Ce contează că politica companiei spune că ai voie cu o(UNA) geantă de mână, și aia de anumite dimensiuni, ca să încapă toate bagajele? De fiecare dată e plin de saci de rafie, de te întrebi dacă au proiectat aștia gresit avionul și nu s-au gândit la bagajele paagerilor. Când avionul aterizează, însoțitoarea de zbor ne roagă un singur lucru: rămâneți cu centurile cuplate, până la oprirea aeronavei. De îndată ce se simte prima roată pe pământ, începe un adevărat concert de click-uri, mulțimea se ridică în neștire și începe să caute bagajele. Oameni buni, nu suntem în tren! Dureaza încă 30 de secunde să iasa avionul de pe pistă, că suntem pe Băneasa, nu pe Heathrow! Vă grăbiți undeva? N-ați vrea să deschidem ușile, să coborâți din mers?

Bun, veți zice, aia-s cocalarii, căpșunarii, macaronarii, țiganii. Ei bine, dacă e așa, sunt mulți, nene! Și ce te faci că și în țară îi vezi peste tot: la mall, la piața, la scara blocului, în ratb, în trafic. E o chestie determinată istoric până la urmă, și degeaba ne răzvrătim și strâmbăm din nas, noi, aștia cu pretenții de lorzi. Dacă stai să te gândești la evoluția poporul nostru și la piramida nevoilor, e clar că iobagul sau jelerul n-avea pretenții de civilizație și artă, când nu știa dacă are ce mânca a doua zi. Sau că, întorși din munți, la casele prădate, femeile violate, țăranii noștri n-aveau vreme să se preocupe de maniere înalte. Respectul pentru celălalt se învață, civilizația se cultivă. Pe meleagurile noastre, n-au avut vreme de asta.

Românii, așadar, nu sunt lorzi. Există, firește, excepții. Există elite. Sunt puțini, și de-a lungul veacurilor au scris istoria. Căci da, românii nu sunt Cantemir, Bălcescu, Brătienii. Aceia sunt excepțiile. Care la un moment dat au ieșit în față. Acum preferă să stea retrași. Sau să plece prin alte părți. Televizorul și (sub)cultura reality show i-au redus la tăcere. Dacă înainte “rumânul prost” asculta de vornic , de popă sau de dascăl, pentru că își recunoștea neștiința, acum tupeul ține loc de învățătură și banii de civilizație. Și toată lumea face “aroganțe“.

Scriu toate astea pentru că am obosit. Să văd în jur mizerie și oameni indiferenți, să fiu luată de fraieră, să îmi găsesc ștergătoarele ridicate chiar dacă am lăsat mașina pe un loc neplătit (dar, na, e împământenit) sau și mai rău, să gasesc pe cineva care dă cu picioarele în ea, pentru a-i porni alarma, deși lăsasem un bilet în geam cu numărul de telefon și că stau 5 minute, să aștept cu orele la nu știu ce ghișee și când în sfârșit ajung să mi se spună acru că e pauza de prânz, să mă trezesc duminica în acorduri de manele, în ceea ce s-ar putea prea bine să fie războiul decibelilor, purtat între vecinii mei, să salut oameni la muncă și să se uite prin mine(ce fel de om trebuie să fii, să nu răspunzi la un salut, chiar și atunci când nu cunoști persoana?) Și pentru că azi, stând la o coadă la KFC, când o cunoștință care se afla mai în față mi-a strigat să vin acolo, și eu am spus că mi-e jenă și nu e corect să trec în față, m-a întrebat sincer: “Tu în ce țară ai trăit?”.

Regatul meu

2009-11-25T12:25:00.000+02:00

De câteva zile încoace mă întreb într-una ce-mi doresc. Firea mea contradictorie, doar sunt femeie, ce naiba, parcă nu mi-a jucat niciodată atât de multe feste. Azi e ceva, mâine e opusul. Sau, și mai rău, acum e asta și peste cinci minute alta.

Sunt invidioasă, o spun cinstit, pe cei care au găsit acel ceva care îi mulțumește. Sau poate că nu l-au găsit, dar au învățat să accepte ce au și să își dorească ce pot. Pe mine asta mă înnebunește. O iau ca pe o renunțare. Un eșec. De când eram mică, mă gândeam că destinul trebuie să îmi fi rezervat ceva mare. „Tatăl meu, împăratul...” era fraza cu care îmi începeam, sfidătoare, orice discurs. Numai că tatăl meu, deși e un lord într-adevăr, nu era împăratul care să îmi pună pe tavă un regat...

Așa că am plecat să mi-l cuceresc singură.

E al naibii de anevoios drumul. Și, sinceră să fiu, uneori am impresia că la capătul lui nu se află regatul mult visat. Câteodată mă gândesc că m-am rătăcit. Că ar fi trebuit să ajung deja, dacă eram pe druml cel bun. Alteori îmi zic că poate nu am pătimit destul, ca să merit o așa regală destinație. În fiecare zi întrebări. În fiecare zi temeri. Trag cu ochiul la regatul celor care și l-au dobândit deja și mă întreb ce au făcut ei și cum de s-au priceput mai bine să ajungă. Cel mai greu e când mă năpădește îndoiala. Poate că n-ai să ajungi acolo niciodată. Poate ar fi mai bine să te oprești pe drum, la un han prmitor, unde vei găsi o sobă caldă și un glas prietenos. O fac, o vreme. Dar dorul de ducă...și de regat, mă cheamă la drum.

Azi mă întreb dacă nu cumva regatul meu e chiar drumul. Și dacă, cu ochii ațintiți pe luminița de la capăt, am uitat să-l recunosc.

The root of evil

2009-11-20T15:09:00.001+02:00

Girls are the root of evil. Este o teorie veche. Şi demonstrată pe deasupra.

Avem:

Girls= Time x Money şi

Time=Money

Rezultă: Girls=Money²

Dar, Money= Evil.

Deci, Girls=√Evil. Q.E.D.

În altă ordine de idei, sau poate chiar în aceeaşi, de patru dimineţi e ceaţă. Iar viaţa mea e în cutii.

Şi epilogul?

2009-11-09T22:28:00.006+02:00

Acum mulţi ani am scris asta. În seara asta mi-am amintit. E ca şi cum atunci aş fi ştiut. E ca şi cum, demult, mi-am scris viaţa care avea să vină. Şi am urmat-o întocmai. Am citit, recent, însemnările de prin jurnalele mele din liceu. Scriam cu frenezie despre viaţă, despre dragoste, deşi eram doar o fătucă îndrăgostită de ideea de a iubi şi nu ştiam nimic despre asta. Tânjeam după iubirea care va veni şi-mi va lua minţile. O ticluiam, în taină. O visam. O chemam.

Am scris atunci prologul şi actul înâi şi actul doi din ce avea să fie piesa (drama?) care va urma. Am intuit-o numai. Poate am atras-o? N-am ştiut niciodată de unde venea tristeţea din versurile mele.

Acum ştiu. Am ajuns acolo. Atâta că, în graba mea, am uitat să scriu epilogul...

Ce faci când boarea cea tăcută,
ce vine dinspre-al mării-ntins,
c-un zâmbet vag, c-un murmur stins,
timidă, obrajii ţi-i sărută?

Ce vezi, când ochii îi închizi,
şi caţi spre-adâcu-ţi stors de vise?
Iluzii, clipe, fericiri promise,
Ai vrea, din fuga lor, să prinzi.

Ce simţi, când vezi ca-ntr-un mormânt,
Iubirea stinsă, fără glas?
Iar din trecut ţi-au mai rămas
Doar frunze. Risipite-n vânt.

Sporturile naţionale...

2009-10-19T14:13:00.002+03:00

În dimineaţa asta am venit la serviciu cu metroul. Mai bine zis cu metroul, autobuzul, mulţimea, pejosul, noroiul, ploaia şi vântul în faţă. Mă gândeam cum ar fi dacă şi urbea noastră dragă ar beneficia de o reţea de metrou precum Parisul sau Barcelona. Am fi, poate, mai punctuali? Mai zâmbitori? Dar nu asta vroiam să povestesc. Am citit, gratis, la metrou, ziarul Ring. Am aflat de acolo, printre altele, că părinţii lui Marian Drăgulescu l-au urmărit pe fiul lor la televizorul unor vecini, pentru că...nu aveau postul care difuza competiţia la care a câştigat „numai” două medalii. De aur.

Acum, m-am interesat şi eu ce post a difuzat respectiva competiţie. Aud că e Digi Tv, care, într-adevăr, nu se prinde decât de ... iniţiaţi. Şi atunci mă întreb de ce nu a fost dată de o televiziune la care au acces mai mulţi oameni. De genul Televiziunii Naţionale. Să fi fost ea, competiţia, una de neglijat? Adică o adunare la care nişte unii mai ţopăie un pic, pe muzică, se agaţă de nişte inele, sau sar de nebuni pe trambuline? Nu, nu era decât un campionat. Mondial.

Asta mi-a adus aminte de un „buletin” sportiv auzit aseară la radio, pe la ora 23.00. De fapt, ca să fiu mai exactă, înainte de buletinul de ştiri, prezentatorul s-a gândit să ne facă un rezumat din ştirile sportive. Care a sunat cam aşa: Fotbal. Rezultate. F.C. Adunaţii Copăceni- C.S Camionul Iepureşti, 2-0, Rulmentul Piatra Arsă- Locomotiva Zărneşti, 1-3, Gloria Pătlăgelele- F.C. Corbu, 2-2. Alte ştiri. Jenson Button, campion la Formula 1 şi Marian Drăgulescu a câştigat CEVA medalii. Sfârşit.

Eu constatasem de multă vreme că, la noi, ştirile sportive sunt, de fapt, informaţii mondene din fotbalul intern, dar asta nu înseamnă că e normal!!! Şi, în niciun caz nu cred că e normal să îmi povesteşti despre nişte meciuri plictisitoare, fie ele şi din divizia A (Burger, sau cum îi zicea?) şi să îmi spui apoi, aşa ca fapt divers, că Drăgulescu a câştigat şi el nişte medalii. Se întâmplă să fie de aur. Se întâmplă să fie a 13-a şi a 14-a, după ce el anunţase că se retrage şi a stat pe bară vreo cinci luni. Simţiţi povestea? Nenea de la radio, nu.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Sunt microbistă. Am fost la multe meciuri pe stadion, la naţională, la...Steaua, şi la Callatis de câteva ori. Mă uit cu plăcere la un meci de Champions League, şi, întotdeauna urmăresc campionatele europene sau mondiale, unde, în mod trist, de cele mai multe ori, trebuie să îmi aleg o ţară cu care să ţin. La gimnastică, pe de altă parte, de când mă ştiu, am ţinut cu una singură. Cu ţara mea. Care, cel mai adesea nu m-a dezamăgit. Să fie asta motivul pentru care faptul că România câştigă aur la gimnastică nu mai e considerat o ştire din sport? Dar, că Jiji s-a certat la vestiare cu ultimul antrenor adus la Steaua, este! E clar! Bârfa şi privitul în ograda vecinului sunt sporturile noastre naţionale!

P.S.: Unii ar zice că sportul naţional e Oina. Oinama şâcâdâm şâcâdâm!!!

Scrisoare de reclamaţie

2009-10-16T23:38:00.002+03:00

Toamnă dragă,

Îţi scriu ca să mă plâng. Nu aşa ne-a fost învoiala. Acum o lună, când sufeream de cald şi visam la tine cu ochii deschişi, şi te preamăream pe blog, mi-ai promis că ai să vii. Cu soare blând şi frunze în toate nuanţele de galben. Cu lumină diafană, numai bună de fotografiat în diafgramă închisă şi la ISO mic.(:D) Cu temperaturi decente, potrivite pentru toate hăinuţele mele din tweed, pe care, te anunţ pe această cale că nici anul asta nu am apucat să le port (iar le voi purta la iarnă şi voi răci de n-am să am aer, la propriu!-e numai vina ta!). Cu plimbări prin locuri unde lumina îmbrăţişează dealurile, şi sărută lacurile şi învăluie copacii. În fine, cu fructe coapte şi must şi mâncăruri din alea pe care nu cred că am să ştiu vreodată să le prepar...dar ce mult îmi place să le mănânc.

Şi ce am primit în schimb? O ploaie măruntă care pare că ţine de la începuturile lumii. Mâini şi picioare reci şi dureri reumatice. Cer gri şi plumburiu şi atât de apăsător, trafic de-ţi vine să laşi maşina în parcare (cine are). Noroi pe cizme.

Permite-mi, deci, să îmi schimb aşteptările. Visez acum la o sobă caldă, o carte bună, un ceai de coacăze, fără zahăr, şi zăpadă care să acopere totul. Să nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Dacă sunt la munte sau la mare. Să fie totul o mare albă, ca un nor din acela care nu aduce ploaie. Pufos. Cremos. Intact. Să ningă şi timpul să se oprească. Să toarcă secundele şi orele, precum motanul meu bătrân, fără să ducă undeva.

Şi aşa, suspendaţi, într-o poveste imaculată, să ne iubim.

Dorinţe...

2009-10-14T22:30:00.001+03:00

Nadina mă invită să scriu despre dorinţe. Ale mele. Aşa ca de sfârşit de an, că tot miroase afară a iarnă şi a frig. Mărturisesc că mi-este puţin greu. Şi asta pentru că, până nu demult, de fiecare dată când suflam în lumânări, mâncam ceva nou sau...îmi cădea o geană (:P)...şi trebuia să îmi pun o dorinţă, aveam una singură în minte. Obsesivă. Care nu s-a îndeplinit, oricum. Partea bună este însă că, acum, când am reuşit să mă detaşez, am atâta libertate să îmi doresc...chestii, care s-ar putea chiar şi îndeplini, încât nu ştiu de unde să încep.

O să o iau pe rând.

Vreau ca fericirea care m-a cuprins de 24 de zile (hihi) să nu se termine. Să stea acolo, molcomă, discretă şi aducătoare de vise dulci. Să-mi miroasă dimineţile a cafea tare şi a milkshake cu bananou. Să citesc şi să-l citesc. Să scriu şi să-l descriu. Să cânt în maşina lui, cu trapa deschisă şi privind la cer. Să-l ţin de mână şi să-l privesc în timp ce fumează...să mă las hipnotizată de rotocoalele de fum pe care le scoate printre buzele întredeschise... Să vedem marea, şi lumea, şi fiecare lucru mic pe care ceilalţi nu-l observă.

Vreau o iarnă blândă în Bucureşti, dar zăpadă multă şi pufoasă la munte şi la mine acasă. Vreau marea îngheţată şi peisajul ireal al stabilopozilor acoperiţi de troiene. Vreau casa caldă, cu luminiţe în curte şi vinul fiert, în faţa sobei.

Vreau zile cu soare şi locuri pe care să le fotografiez. Şi un obiectiv nou, dacă tot suntem la capitolul ăsta! Bine, şi un trepied, set de filtre, încă un obiectiv...poate chiar un aparat mai nou...

Vreau să vad iar Parisul şi Barcelona. Să mă plimb prin Maroc, să văd Praga, Moscova, iarna, să lenevesc pe o insulă grecească şi să îmi cânte lin din bouzouki. Să fug în Columbia lui Marquez şi să caut Macondo-ul atemporal, pe râul care îmi poartă numele.

Şi mai vreau multe lucruri...acum îmi dau seama. Doar că nu eram obişnuită să le spun pe nume...

Ei râd...

2009-10-13T12:59:00.003+03:00

Astăzi Boc a ieşi să mintă, încă o dată, (oare ultima?-am vrea noi) poporul cu televizorul. E marţi, 13, şi simte deja cum scaunul i se clatină. Şi atunci îşi spune să mai arunce puţin praf (din care are din belşug, întrucât numai asta a făcut din toată România, în ultimele luni) în ochiul votantului, ala care încă mai e deschis, atunci când scârba, grija că nu şi-a plătit întreţinerea sau că îşi pierde locul de muncă nu l-a închis de tot. A ieşit, deci, premierul să ne spună cum Magnificul Guvern vrea să ne dea o lege a pensiilor. Una pe care o vor 81% dintre români, şi, culmea, fix parlamentarii (aia 322, de data trecută) vor să o blocheze. Cum moţiunea asta de cenzură nu e datorată incompetenţei crase în care se complac de luni de zile aceşti iluştri urmaşi în funcţie ai Brătienilor (care, fie vorba-ntre noi, cred că se răsucesc în morminte). Nu, Guvernul ăsta e bun! E cinstit! Şi, mai mult, îşi respectă angajamentele faţă de români! Faţă de românii care s-au văzut nevoiţi să-şi închidă firmele, de când cu forfetarul, să stea acasă x zile pe lună, neplătiţi, să se enerveze în trafic, să înghită praf, pe şantierele mult trâmbiţatelor, dar puţin văzutelor, pasaje şi autostrăzi. Da, faţă de ei, evident!

Nu îmi place politica şi, probabil, nu o înţeleg! Pentru că altfel, poate aş fi ştiut de ce, atunci când Opoziţia, prin vocea lui Antonescu şi, mai proaspăt opozantul Geoană, îl acuza pe premier că a condus cel mai slab Guvern de după Revoluţie, acesta râdea. Cam cum râzi când eşti la o şuetă cu amicii şi auzi o glumă bună.

Şi de ce n-ar fi toate astea o glumă bună până la urmă? Măsuri anti criză? Un banc simpatic! Salarii, pensii, buget de stat? Anecdote. Români fără slujbe, datornici, executaţi silit? Fleacuri. Ambuteiaje, nervi, sărăcie? Detalii. Ei oricum pleacă acasă cu elicopterul, la vilele lor călduţe, la conturile din Eleveţia, concediile din străinătate.

Aşa că râd. De ce n-ar face-o?

Cum să fii fraier, într-o lume de şmecheri. Şi să îţi placă

2009-10-07T11:26:00.003+03:00

Sunt ceea ce aţi putea numi un şofer civilizat. Respect regulile de circulaţie, dau mereu prioritate, îi las pe alţii să se bage în faţa mea, nu iau nimănui locul de parcare, semnalizez şi mulţumesc, de fiecare dată când cineva îmi face loc. Nu mă enervez când stau la coadă la semafor. Dau muzica mai tare şi imi aprind o ţigară. Şi mă uit în jur. La oameni, la clădiri, la ceilalţi şoferi. Odată am descoperit un curcubeu. Razele soarelui se refractau în picaturile de apă de la Fântâna Mioriţa, desupra căreia apăruse o minune colorată. Era într-o dimineaţă de luni, iar la Podul Băneasa se spărsese o conductă (folosesc această formulare impersonală ca să nu acuz pe vreun Dorel, care îşi face veacul pe la, de acum eternul, şantier de la pasaj). Prin urmare, intersecţia era inundată, traficul blocat, oamenii nervoşi, claxoanele sunau la intervale regulate şi relativ scurte, dinţii scrâşneau, mâinile băteau, nervoase, pe volan. Eu priveam pe geam, zâmbind.

Îmi place, aşadar, să cred că sunt civilizată în trafic. Mă uit la şoferii grăbiţi, care mă depăşesc şi pe dreapta şi pe stânga, pe linia de tramvai sau pe cea continuă, care urcă pe trotuare sau parchează pe refugii, şi mă felicit în gând că, în viaţa mea, lucrurile nu sunt ATÂT de presante, încât să mă cramponez de cele maxim 7 minute, pe care le-aş economisi dacă aş face toate aceste giumbuşlucuri.

E o chestiune de sănătate mintală, până la urmă. Ei claxonează nevrotic, turează maşinilie, gesticulează agresiv. Eu aleg să nu mă enervez, să zâmbesc, să ma bucur de o melodie frumoasă de la radio. Neuronii cui au de câştigat?

Ei bine, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, pe o stradă cu o bandă şi jumătate, am vrut să depăşesc o maşină care staţiona nestingherită pe dreapta. Am semnalizat şi am depăşit-o, luându-i, într-adevăr, foarte fin, faţa unui taxi. Pentru că îmi suna telefonul, nu am apucat să apăs butonul de avarie, ca să-i mulţumesc/să mă scuz. La semaforul de la prima intersecţie, taximetristul a oprit în dreptul meu. Mai întâi mi-a bătut obrazul. I-am zâmbit, vinovată. A lăsat geamul jos. L-am lăsat şi eu, umilă, gata să mă justific. Ce a urmat s-ar putea rezuma astfel: eu sunt suma tuturor relelor, femeile nu ştiu să conducă, başca, sunt nepoliticoase în trafic, şi, vezi, din cauza ăstora ca tine nu le mai lăsăm noi să se bage. Mai bine stai la cratiţă, decât la volan!

Ştiţi, de obicei eu mulţumesc, i-am spus cu glas scăzut... Lasă, că am văzut eu cum mi-ai mulţumit! Zdrang, s-a închis geamul taximetristului, peste demnitatea mea şifonată. Am râs şi l-am lăsat să se bage în faţa mea, când a plecat cu scârţâit de roţi demonstrativ de la semafor.

Concluzia? De mâine să mă apuc să o iau şi eu pe linia de tramvai, din moment ce rezultatul e acelaşi? La bafta mea, probabil că, oricum, la prima intersecţie, Poliţia îmi va lua carnetul. Şi aici îmi dau seama că aşa e şi în viaţă. Unii au tupeu, fac gargară, se bagă (fără butonul de avarie), calcă peste ceilalţi şi scapă basma curată. Alţii, mai fraieri, le-ar spune lumea, mai oameni, le zic eu, respectă regulile şi trag din greu. Şi şi-o iau. Pentru că, printr-o ciudată răsturnare de valori, a fi bun e egal, mai nou, cu a fi prost!

Mă scuzaţi, dar eu vreau să fiu fraieră în continuare!

Leapsa muzicala

2009-10-02T14:47:00.004+03:00

Simona mi-a facut o invitatie pe care nu o pot refuza... Ieri a fost ziua muzicii si trebuia sa ne alegem o melodie care ne place.
Stau si ma gandesc ca sunt atat de multe. Muzica a fost dintotdeauna o parte importanta din viata mea. De la cantecelele pe care mi le canta bunica, cu glas lin, atunci cand eram mica si, brusc, ma opream din plans si o ascultam, la cele pe care le cantam cu parintii mei, demult, cand se lua lumina si imi era frica, la sunetul de chitara care rasuna din garaj cand facea fratele meu repetitii, pana la melodiile pe care le asociez acum cu oameni, locuri, stari.
Tata e un mare meloman si la noi in casa a sunat mereu muzica... Am crescut cu Boney M, Abba sau Roxette. Am descoperit apoi Metallica, Dire Straits sau Nirvana...
Am iubit pe muzica, am plans pe muzica. Am ras si am dansat si am visat pe muzica. Si, in stilul meu caracteristic, am plecat, intotdeauna, pe muzica.

Vocea copilariei mele, a adolescentei plina de framantari, a tinerei nestatornice, a femeii care iubeste este cea a lui Dani Klein, de la Vaya Con Dios. Ea o sa povesteasca, intotdeauna, o bucatica din mine.

După vijelie...

2009-09-29T22:29:00.008+03:00

Poeţii sunt trişti. Şi lacrimile lor nasc versuri. Am citit asta, odată, undeva. Sau poate am scris-o chiar eu? Am crezut mereu că fericirea, aceea pe care n-am ştiut vreodată să o definesc (şi pe care, de două mii de ani, minţi mai luminate se chinuie să o descifreze) te aruncă într-o stare de molcomă suficienţă, o inerţie a creaţiei, din care, pentru a ieşi, e musai să se petreacă un cutremur sentimental.

Eu mi-am trăit cutremurele la limita delirului şi aproape că l-am creat pe fiecare în parte. Sau le-am exacerbat...până într-atât încât nu mai distingeam diferenţa dintre vis şi realitate. Dragostea, pe care o doream obsesiv, deşi nu ştiam s-o recunosc, şi poate n-am aflat nici până acum, a venit şi a plecat din mine, asemenea unei vijelii. De fiecare dată rămâneam goală, ca o pajişte, pustiită de pârjol. Pe care semănam apoi cuvinte...

Poate aşa se explică de ce mi-e teamă de fericire. De ce, când se aşterne în faţa mea, cu aroma ei de cafea tare, în dimineţi somnoroase, picioarele mi se transformă în plumb.

Fericirea e suma bucuriilor mărunte (şi uite ca am găsit o definiţie). E leagănul din curte, pe care adorm vara, cu ochii la stele. Şi pieptul mamei, lângă care grijile mă părăsesc. E iarba pe care calc, desculţă, într-o după amiază însorită. Şi cântecul preferat, la radio.

E chipul lui, dimineaţa.

Mă întreb dacă nu cumva, în goana mea după marea poveste, am uitat(sau oare am ştiut vreodată?) că de fapt dragostea înseamnă doi, înseamnă adiere, nu taifun. E mangâiere, nu posesie violentă, mistuitoare, chin.

Am auzit de multe ori vorbindu-se de calmul dinaintea furtunii. Eu azi îmi doresc să răstorn vorba asta, şi, cu ea, să îmi alung frica pentru totdeauna. Şi, la mine în suflet, după vijelii, să adie briza...

Coplesitorul Niciodata...

2009-09-18T13:24:00.002+03:00

Suntem prieteni de vreo 13 ani...Am ras si am plans, si am iubit impreuna! Ne-am sustinut, ne-am tachinat, am crescut unii langa ceilalti!

Saptamana trecuta ne adunam ca sa dansam la nunta primilor doi dintre noi care se casatoresc! Maine ne adunam pentru a merge la inmormantarea mamei lui Andrei. Viata e atat de ciudata uneori...

E trist. Si in fata lui "Nicioadata" te simti mic si neputincios. Parca nici nu mai e loc de razvratire...

Vai de titlurile noastre

2009-09-03T09:46:00.006+03:00

O să fac un exerciţiu de imaginaţie. X este student sau proaspăt absolvent de jurnalism. Ar vrea să lucreze în presă, că, deh!, n-o să facă precum cei de la ASE, care din economişti ajung Assistant Manager sau Customer Care Representative sau alte denumiri pompoase şi etern americane. Aşadar X. Dornic să se afirme. Nu-i place politica pentru că e plictisitoare. Te gândeşti că dacă moşuleţii aia simpatici dorm pe rupte în Parlament or fi ştiind ei de ce. Pe economic nu s-ar băga, că e cu prognoze, tot felul de indici şi lui nu-i plac calculele, doar de-aia nici n-a dat la Poli. Ar mai fi socialul, dar e cu anchete, cu documentare, adică toate chestiile alea pe care (presupun, pentru că nu am fost la Jurnalism, de aia am şi zis că îmi imaginez) prefera să le ia cu copy paste de pe net când făcea proiecte în facultate.
Ce rămâne? E simplu. Mondenul. Un domeniu atât de ofertant la noi. Unde mai pui că e şi simplu de scris. Două poze de la paparazzo, trei exagerări, o presupunere şi gata...ai un super articol, demn de pus pe prima pagină. Ziare care să îl publice sunt destule. Başca, sunt şi cele mai vândute din România. Pentru că românilor le place să tragă cu ochiul în curtea vecinului, şi dacă mai e şi faimos acest vecin, se vor alinia ca la cinema. Subiectele sunt multe şi variate. Cântăreţul Y a scuipat seminţe pe plajă (oooo), artista Z şi-a pus, pentru a treia oară, silicoane (oooo, aaa), creatorul de modă πr² merge la cumpărături în şlapi (oooo, aaa, uuu). Toate de interes naţional şi urgenţă zero.

Exerciţiul meu se opreşte aici. Pentru că ceea ce urmează depăşeşte limitele imaginaţiei mele. Sunt gata să accept (că de înţeles nu ştiu dacă am să înţeleg vreodată) aceste articole pline de înţelepciune şi subtilitate. Oricum nu le citesc. Dar titlurile, titlurile îmi sar în ochi, fie că vreau sau nu. Şi mă cutremur.

Câteva exemple pline de tâlc.

Despre dragoste...si multi demoni

2009-08-26T13:34:00.004+03:00

Aseară m-am întâlnit cu o fată care e mai tânără decât mine cu vreo doi ani. La vârsta asta, a trecut deja printr-un divorţ, s-a mutat de acasă, s-a întors, iar bărbatul pe care îl iubeşte şi cu care stă de un an de zile, la mama ei acasă, nici măcar nu se mai oboseşte să o mintă ca va divorţa. Şi el. Îmi povestea că îşi doreşte un copil. Că viaţa ei înseamnă muncă şi acasă, şi, o dată la şase luni, în cel mai bun caz, un concediu. Că simte că nu şi-a trăit viaţa de tânără, dar că şi-a asumat lucrul ăsta, încă de la 18 ani când îşi dorea cu ardoare o familie... Avea un gen de melancolie în glas şi privirea cuiva care a trecut prin multe. Vorbind cu ea, aproape că mi-a fost ruşine că am plâns un an de zile după un june infatuat, a cărui singură declaraţie de drag(oste?) pentru mine a fost...” Încă te simpatizez!”.

Dar fiecare cu demonii lui...

În jurul meu se fac pregătiri de nuntă. Multe. Acum trei ani se spunea că eu voi fi prima din grup care o să se mărite... Eu zâmbeam, şi deşi din cauză că mi se repeta atât de des ajunsesem să cred şi eu asta, undeva într-un colţ al inimii ştiam că n-o să fie aşa. Iubeam prea mult libertatea, şi visam obsesiv la o „dragoste mare”. Din aia care te consumă, te mistuie şi fuge la fel de repede cum a venit. A fost aici...şi m-am ars. Dar, culmea, aş lua-o de la capăt cu ochii închişi.

Scria Isabel Allende că de „încăpăţânarea dragostei” nu poţi să scapi orice ai face...Unii se nasc cu ea şi îi sunt predestinaţi, aţii o fentează elegant, fâcând un slalom maiestuos printre tentaţiile pe care le produce viaţa. Mie mi-a zis un pireten drag odată că, dacă cineva îmi spune că în faţa e un zid, atunci cu siguranţă că mă voi repezi înainte cu acceleraţia călcată până la podea...

vine, vine...

2009-08-24T08:42:00.004+03:00

În dimineaţa asta am avut senzaţia că e toamnă. Deja. Poate din cauza ca o aştept cu atâta drag. Îmi place toamna, când e călduţ, dar nu sufocant, când în jur frunzele imi demonstrează că nu, nu am văzut încă toate nuanţele de galben, când ma plimb prin parc şi îmi afund pantofii în frunze uscate care foşenesc şi îmi povestesc despre toate şi nimic, când îmi pot purta în sfârşit hainuţele de tweed pe care le-am ratat primavara când am sărit din geacă în tricou si la aerul condiţionat din maşină, când, în sfârşit aerul se poate respira, şi, mai mult chiar, are un miros de fructe coapte...

Revin. Am avut senzaţia că e toamnă. Pentru că m-am trezit şi nu am mai văzut lumina care intra decisiv în cameră, poruncindu-mi fără drept de apel să deschid ochii. Acum doar se întrezărea, printre coloanele intunecate ale jaluzelelor. Am plecat de acasă şi în maşină m-a întâmpinat vocea lui Dobro...proaspăt întors şi el din concediu. Pe drum spre Băneasa... coada de maşini, de care aproape că îmi fusese dor (sic!)...

Toamna e un fel de femeie la 40 de ani...Atunci când e, poate, cea mai frumoasă. Şi dacă, pentru mine, primăvara e anotimpul în care mă îndrăgostesc....toamna e momentul în care ma adun, mă liniştesc...şi pun vise la dospit!

Delete contact!

2009-08-21T20:51:00.002+03:00

Azi i-am dat delete de pe Messenger si i-am sters numarul de telefon din agenda. Asta desi l-as putea spune pe nerasuflate, trezita din somn, la 2.48 noaptea... A fost un act de razvratire...de disperare...sau de izbanda... Nu stiu sigur inca...

E ciudat cum te legi cateodata de cineva, in ciuda tuturor lucrurilor care iti spun ca o sa mearga prost, sau mai prost. Dezastruos chiar. Stai si te intrebi „de ce am facut-o?” si nu gasesti niciun raspuns mai inteligent decat „de fraiera”. A, cu titlu de terapie, exista amagirile dulcege de genul „am crezut ca va iesi ceva pana la urma” sau „la inceput era ok”...dar, curand, ai un atac de luciditate si realizezi ca e vorba de ceva patologic...e boala aia ciudata pe care unii o numesc indragosteala, orbul gainii, saptamana nebunilor. Dar toate trec.

A murit si Tov. S-a dus dupa pitic...Era de asteptat, caci boala a fost lunga...

Exit Bucharest. Enter Stockholm.

2009-06-29T08:38:00.003+03:00

trei silabe aveam in minte de dimineata---CON-CE-DIU. parca si soarele era mai bland si faptul ca m-am trezit la 6.30 nu mai parea atat de infiorator. este, da, ultima zi de munca, inainte de mica escapada in tara vikingilor. inutil sa spun cat chef de munca am...:)))

in alta ordine de idei, de dimineata m-am distrat copios in masina, pe drum spre munca. am vazut imaginea-simbol a femeii la volan. imi pare rau ca mi s-a stricat camera de la telefon, pentru ca as fi vrut sa imortalizez momentul.

descriere, desi a zis bine cine a zis ca o imagine face cat 1000 de cuvinte: femeia, middle aged, sau, na, hai 35 de ani (doamne...peste 10 ani si eu o sa am 35, oare o sa fiu middle aged?), dreapta, fara sa se sprijine de speteaza scaunului, cu ambele maini pe volan, in pozitia 2 fara 10. se uita fix inainte, nu rade, nu vorbeste cu cel din dreapta. nu lasa pe nimeni sa se bage in fata ei.

bonus, bărbatul (al ei presupunem): mai middle aged decat ea, vizibil crispat, mana drapta pozitionata strategic pe manerul de deasupra usii...posibil pune frana fictiva cu piciorul in dreapta, la fiecare intersectie. Masina, un Matiz. Rosu.

Le multumesc ca mi-au facut dimineata mai frumoasa!!!

Adio, prieten vechi...Vama!

2009-05-03T21:51:00.009+03:00

Oare cine s-a schimbat? Eu sau Vama?

Tin minte zilele de vara care pareau sa nu se mai termine, de acum multi ani...cand leneveam pe plaja, sub umbrelutele de stuf...si citeam o carte. Sau razele soarelui care bateau in cort la ora 8, cand devenea insuportabil de cald, si...dupa ce dadusem jos sacul de dormit si cele trei bluzoane(ca deh, la patru cand ma culcasem era frig ca dracu)ma trezeam. La ora aia era o liniste superba in Vama. Majoritatea petrecaretilor inca dormea, iar cei mai matinali erau pe plaja. De la Zapata se auzea muzica braziliana. Aerul mirosea a dimineata, a nisip si a clatite.

Tin minte baile in mare de la miezul noptii(cand multe telefoane si ceasuri si-au dat duhul) si pe cele de la rasarit. Tin minte soarele care iesea rosu din mare, in timp ce ultimii musterii de la Expirat si Stuf se indreptau spre corturi.

Tin minte diminetile in care colindam cu aparatul foto de gat. Si cand plecam cu zilele de acasa cu destinatia Vama, desi trebuia sa dau admitere la facultate...iar mama ma intreba din cand in cand cu voce gatuita "Sper ca tu inveti pe acolo?!".

Era Vama cu cortul in care am baut doua sticle de vin si am mancat chipsuri si ne-a plouat pana la piele, Vama in care petreceam pana la zi si apoi ne intindeam si adormeam la soare, avand grija ca unul dintre noi sa ramana treaz si sa ne intoarca, precum puii la rotisor, Vama in care ne combinam si ne desparteam, Vama in care ne iubeam. Vama pe care o iubeam.

Acum sunt mult prea multi oameni care au auzit ca e cool sa mergi in Vama, teribilisti care au inteles prost libertatea pe care ti-o ofera locul. A fi liber si boem nu inseamna sa te pishi in mijlocul strazii si nici sa urli ca descreieratul pe ritmuri de Parazitii din bemveul tunat. Acum in Vama vin familisti. Plaja s-a umplut de tipi burtosi, cu lant la gat si ghiul pe degetul mic de la mana stanga, de copilasi obezi si de bunici care fac integrame pe cearceaf. De blonde siliconate si masculi in calduri. Pare ca toti, in drumul lor spre Bulgaria, au facut pana la Vama Veche.

Locul umbrelutelor de stuf l-au luat cele cu Coca-cola, locul chitaristilor l-au luat cocalarii.

De 1 mai, n-am mai gasit din Vama mea nimic. Nici macar locul de parcare.

Au tuns-o pe Naomi!!!!

2009-02-27T00:16:00.005+02:00

Din ciclul Cenusareasa cu pantof masura 46, auziţi ce a paţit Naomi (vai, draga!).

Doi băieti...potrivit unor surse, de la Noua Dreapta, si-au exersat talentul de frizer, ah pardon Hairstylisti( ca de cand cu reclama la Zapp Share Free...se simt ofensati...stii tu)..pe parul domnishorului Naomi.

Care a dat fuguta la psihologul de serviciu...Dan Diaconescu in Direct( aka triple D)...să-şi planga amarul. Si el a primit-o cu bratele deschise...ca sa mai schimbe foaia, ca de cand o cauta pe Elodia prin padure...a inceput sa traiasca periculos...si il baga Tolea in tomberon.

Pam Pam.

De semi-toamna

2009-02-18T22:11:00.002+02:00

Ma intreb cam cata incapatanare poate sa incapa in trupul meu..care nu e prea mare.
Cam cat potential de self-distruct exista intr-o viata altfel echilibrata si fara prea multe excese. Ma descompun. Ehh...ati vrea voi! Azi ma lupt, tip, cedez. Maine o iau de la capat. Nu exista oboseala, nu exista timpi morti. E o cursa...catre nicaieri, cel mai probabil!
In jur se face tot mai tacere...semn ca ceilalti si-au gasit un refugiu. Eu ma catar mandra pe stanca mea, in bataia vantului si a fulgerelor, si incerc sa ma amagesc cu gandul ca...sunt mai sus decat toti... De fapt sunt uda si mi-e frig...si in curand o sa ma ajunga reumatismul. O sa crap, dar macar o sa cad de sus.

Oare de ce am impresia ca e noiembrie?

O lume nebuna, nebuna

2009-01-28T13:58:00.002+02:00

Oamenii se bat in magazin pe trei cotlete, altii mor cu zile prin spitale, afara ploua ca in vremurile biblice...si eu cred ca il iubesc. Si cam atat.

In loc de La multi ani!

2009-01-01T18:12:00.005+02:00

Azi dimineata cand m-am intors acasa dupa petrecere, mi-am dat seama că am nevoie de un barbat în viata mea. Pentru ca m-am chinuit cinci minute sa imi deschid fermoarul de la spatele rochiei.

Asa ca am rezolvat si capitolul New Year's resolution!

Don't look back in anger

2008-12-31T19:24:00.003+02:00

Anul asta din care au mai ramas vreo 6 ore a inceput ciudat si a continuat dubios. Am fost cu sufletul pe drumuri asa cum eram in noaptea de Revelion. Am fost cu dragostea in intarziere asa cum am ajuns la petrecerea de acum un an.

Dar..uitandu-ma inapoi...cu man(dr)ie...inchid ochii si zic "A trecut!" si apoi ii deschid spre 2009...unde sper sa vad lumina aia despre care toti zic ca ar fi la capatul tunelului.

Gata. Plec spre un an care sa fie al meu!

La multi ani! Asa cum ii meritam!

P.S. Jur ca inca imi populeaza gandurile si sufletul.

Inca 4 kile si puteam dona. Cu multe cafele la activ

2008-12-12T11:07:00.007+02:00

Prima oara in viata mea de femeie nebuna si obsedata de greutate cand mi-a parut cu adevarat rau ca am doar 54 de kilograme. Am vrut sa donez sange. Si nu pot sa o fac. Trebuie sa am peste 58 de kilograme... si tensiunea peste 11 mmH. Ceea ce nu o sa se intample prea curand (la tensiune ma refer...avand in vedere ca am vreo 9 cu 7 acuma-tensiune de musca).
So, I'm not donating material. Probabil as lesina acolo, zice mama. Si nu le-as fi de niciun folos oamenilor alora.

Nu-mi ramane decat sa raspandesc vorba despre campanie...poate se gasesc oameni care nu stau sa cada, asa ca mine, si au si sange de dat...E nevoie de 20.000 de donatori, si pana acum s-au strans vreo 9000.

Exista si avantaje pentru cei care o fac...chiar daca poate nu ele sunt cele mai importante in comparatie cu faptul ca ai putea salva o viata.
Avantajele, care este ele: analize gratute, 1 zi libera, 50% reducere la transport, bonuri de masa.

De ce vor fetele numai badarani II

2008-12-10T01:02:00.006+02:00

Pentru ca ciocolata dietetica nu o sa iti produca in veci un mic orgasm.

Pentru ca sunt singurii care pot sa iti franga inima, si ce ar fi viata daca nu ai avut macar o data "a broken heart"?

Cuceritori prin excelenta, acesti barbati au lucruri mai importante de facut decat sa iti gateasca micul dejun sau sa iti trimita smsee cu dulcegarii pitigaiate. Ei iti adreseaza sapte, opt cuvinte pe zi si iti asigura norma de hiperventilatii. E in mersul lor, in felul in care iti vorbesc, in zambetul sigur pe care il afiseaza.

Toate femeile care dorm acum in paturi caldute au suspinat sau vor suspina macar o data dupa un cuceritor, un badaran fermecator, un nenorocit adorabil.

Cuceritorul te masoara din cap pana in picioare intr-un mod vadit sexual, si asta, departe de a te jigni, iti provoaca frisoane de placere. Te saluta cu raceala si are grija sa nu il observi cand te priveste cu coada ochiului. Nu iti spune lucrurile pe care vrei sa le auzi, iar daca se intampla sa te alinte vreodata...esti a lui pe vecie.

Cuceritorul mai are intotdeauna un plan B, C, Y, Z...asa ca nu te va implora sa iesi cu el. Nu iti va aduce flori, nu va vrea sa iti cunoasca parintii. Nu o sa va uitati impreuna la filme siropoase si nu, nu o sa va luati amandoi un animalut. Cu toate astea, un cuvant de la el o sa valoreze cat 10 te iubescuri.

Nu o sa te sune de noapte buna, dar tu o sa-l visezi.

Nu va ramane langa tine mai mult de o saptamana, doua, trei, dar tu o sa ai la ce te gandi toata viata.

Mosu' sa dea jos cojocu*

2008-12-05T23:06:00.005+02:00

In seara asta vine Moshu... ala care ne aduce pijamale, si papucei caldurosi si dulciuri...muuulte dulciuri, ca lui nu-i pasa de cate minute de pilates faci pe zi.
In seara asta ii las pe pedelisti sa se certe cu pesdedistii, si apoi sa se injure cu penelistii, pentru ca apoi sa imparta cu totii un ciolan. Mai mic. Ca e criza financiara.
In seara asta ma gandesc la prietenii mei care imi zambesc cand am un nod in gat...si ma fac sa rad cu lacrimi. Care sunt acolo de vreo 10 ani, sau care s-au aciuat pe drum. And still counting.
In seara asta mi-e dor de mama. Si de tata. Si de vremea cand nu aveam griji. Ma asezam pe pervaz la caldura si priveam cum ninge afara. Acum sunt 15 de grade de Mos Nicolae...au intrat si fulgii in criza.

Fara nicio legatura...sau poate tocmai pentru ca vin sarbatorile...si ar trebui sa invatam sa fim mai buni...am putea sa luam exemplu...de la un catel. Un catel care a aratat mai multa "omenie" decat multi dintre semenii nostri si a SALVAT pur si simplu de la moarte un alt catel.

* titlul nu are conotatii sexuale...departe de mine vreun gand pervers... E doar cald.

Batman is gone

2008-11-29T19:49:00.005+02:00

Sunt dezorientata... Lucrurile sunt cu susul in jos in ultima vreme.
Saptamana asta pana si Batman a murit...
Daca nici Bruce Wayne n-a scapat...oare cum o sa o facem noi? Cu atatea crize in jur. Crize financiare, crize de personalitate, crize de idei.

Ma uit in jur si caut un sprijin. Ce bine era pe vremea cand aveam pe cineva care imi descomplica lumea. Chiar daca mi-o complicam imediat la loc. Era reconfortant sa stiu ca oricat de aberanta as deveni cineva o sa ma aduca cu picioarele pe pamant*.

Mai nou...am liber la zburat...si cred ca mai am putin si ies din atmosfera.

*expresia asta e super folosita in limba romana, cum de nu taxeaza nimeni cacofonia?

Klapaucius

2008-11-22T22:10:00.014+02:00

Astazi stau in casa din mai multe motive. Afara ploua si sunt minus tzashpe grade. Cel putin asa a spus tipul de la meteo (rubrica pe care am urmarit-o absolut intamplator :D)...si l-am crezut, ca de obicei, si nu am mai iesit sa verific.

Am ramas fara bani. Mai am exact 12 lei si un bon pana marti. O mica avere. Imi aduc aminte cand eram mai mica si ma jucam la The Sims. Era un cheat code acolo...tastai ctrl+shift+c si scriai "klapaucius" si zbang, intrau 1000 de dolari in cont.

Deci, cam acum ar fi momentul pntru un Klapaucius...

Problema e ca ...nu mai gasesc tasta ctrl.

Cum am salvat economia nationala

2008-11-21T15:31:00.015+02:00

Primesc un mass message pe mail.

"Cumpăraţi Made in Romania tot ce se poate, de la orez pâna la chestii de uz casnic. Producătorii noştri au dificultăţi să exporte acum. Cu cât mai mulţi vor cumpăra produse romaneşti, măcar până trece criza, cu atât mai mult vor avea de lucru românii din puţinele fabrici care mai produc ceva în România şi vom trece mai uşor peste criză. Cumpărând un produs românesc se plătesc impozite, salarii, chirii, dobânzi. Nu poţi să le cumperi pe toate din afară, dar atunci când poţi alege... Ajutând Romania, ne ajutăm pe noi înşine".

Asa zice el. Ok, zic eu. Daca si Basescu vrea sa umble in Dacie in loc de Volkswagen, eu de ce n-as cumpara eugenii in loc de Biskrem? Gen.

Inarmata cu astfel de ganduri patriotice ma duc la supermarket. Lista mea de cumparaturi contine cel mai adesea cateva lucruri simple: nectar de portocale, iaurt, ceva dulce(dupa chef), tigari, seminte de dovleac (pe care le mananc cu tot cu coaja, dar asta e alta discutie), fructe...si alte alimente care sa imi dea iluzia ca mananc sanatos...sau ca mananc.(punct)

Cu ce m-am intors acasa? Un nectar indoielnic numit Fruttia, iaurt fara fructe...ca Napolact sau Covalact fac doar de astea naturale, trei Eugenii, mere romanesti...ca bananele nu cresc in livezile de prin Subcarpati. Eram cat pe-aci sa-mi cumpar si Frutti Fresh, dar m-am razgandit. Nu de alta dar...are acid si ne baloneaza!

La tigari a fost mai greu...cum nu vreau sa trec la Carpati, m-am hotarat sa raman la Kent...dar sa il cumpar mai rar...sa moara capra vecinului mai intai, cum s-ar spune!

Acum masina nu am sa o vand ca sa imi cumpar un Logan, dar voi incecra sa imi iau mai multe produse romanesti...ca sa salvez economia. Eu. Magda Bucur. Sa imi fiti recunoscatori dupa aia!

P.S.: Chiar am de gand sa intreprind un demers in privinta asta(nu cu salvatul economiei...am hotarat sa nu-mi scot inca superputerile la inaintare). O sa caut alternativele romanesti la majoritatea produselor pe care le folosim in viata de zi cu zi...sa vedem daca merita!

P.S.2: In Serbia, desigur, discriminarea pozitiva continua! :D

De ce vor fetele numai badarani?

2008-11-18T23:27:00.007+02:00

Din aceasta vasta te(a)ma pe care imi propun sa o dezvolt si in postari ulterioare...am gasit o anecdota scrisa cu ceva vreme in urma...

2 octombrie 2008

Matematica relatiilor esuate sau cum se termina o poveste care nici n-a inceput

Din ciclul povestilor scrise la 2 noaptea, cu o tigara intr-o mana si cartofii prajiti de la McDonalds in cealalta, urmeaza povestea lui X, fraiera care il asteapta pe Y, inabordabilul.(initial am scris nemernicul, dar a intervenit X pentru el). X mananca. Depresiei nu-i pasa ca a baut ceaiuri verzi toata ziua si ca a facut 100 de abdomene. Cand vine, vine cu tot cu cartofi prajiti…si cu ciocolata, daca se poate. Bine, hai sa-i zicem pseudodepresie, ca se supara X pe noi, si nu vrem asta. Ajungem sa facem haz de necaz…si asta e primul pas spre vindecare.

Deci X. Si deci Y. Logic, X indragostita. Y, spirit liber, ar vrea si nu prea. Deducem, Y magar. Dar nu de tot. Doar un pic catar, cat sa puna pe X la borcan. (Teoria borcanului a fost dezvoltata si dovedita, de altfel, de colegii politehnisti , in urma unor dureroase,presupunem, experiente cu reprezentatele sexului opus). X cuminte la borcan, se multumeste si cu atat. Y observa si i se taie pofta de muraturi. Deducem, X deprimata. Avem X deprimata si Y magar. Rezulta o crestere exponentiala a indiferentei lui Y si a numarului de tigari si de cartofi prajiti la X.

Situatie concreta, pentru exemplificare. X isi calca pe inima si il invita la ea pe Y. Acesta nu zice nici da nici nu, ca doar e Y. X asteapta un semn, dar nu il primeste. Intr-un ultim si neasteptat acces de self esteem, pleaca acasa singura. Pe drum primeste telefon de la Y, deranjat si nu prea, de faptul ca X a plecat. X reinnoieste invitatia, cu remuscari crescande in suflet. Y o declina apatic. Prefera sa mearga acasa la somn. X isi face procese de constiinta. Mai bine il astepta, se umilea un pic…dar macar era cu el. Unde mai pui ca poate facea si putin sex. Pardon, dragoste. Ca doar e indragostita. Intervine apoi self esteemul adunat de prin carti care ii spune “Lasa-l draga, de ce sa-l astepti tu? Sa fii doar o jucarie pentru el…Trebuie sa-i arati ca esti puternica!”. Da,dar pana una alta sunt tot singura, isi zice X cu amaraciune.

Rezultatul? Este ora 1:59, Y doarme fara griji acasa, iar X mananca de la McDonalds, dupa ce a mancat doar fructe o saptamana. Fumeaza si scrie povesti despre cai verzi pe pereti. Cam ca visele ei. Q.E.D.

Corolar la axioma. In vremea asta, A,B,C si probabil alte necunoscute stau la coada ca sa intre in ecuatie cu X. Doar ca X tinde catre infinit. Si pentru ea, acolo se afla Y. (O grava eroare de calcul, ar spune unii, apropiati ai lui X, dar poti sa-i scoti asta asa usor din cap?) Cu alte cuvinte A,B,C si restul se inmultesc cu 0…si nu ies prea bine …la socoteala.

P.S.: da, e scrisa inainte de moartea piticului!

Si dansez...

2008-11-14T19:13:00.008+02:00

Cand sunt trista sau melancolica ma uit la "dancing Matt"...si imi dau seama ca lumea e atat de mare si viata inseamna mult mai mult decat jocuri perfide, asteptare fara rost, sperante desarte sau pur si simplu oameni carora nu le pasa.
Viata e energie, e dans...e puterea de a zambi la cel de langa tine chiar daca ai avut o zi urata. E privilegiul de a iubi, fara sa astepti ceva in schimb. E magia de a simti langa tine o mana calda, o soapta senina...un prieten drag. E o melodie care te face sa dansezi, sau un cuvant care te indeamna sa visezi. E ca un plan de calatorie sau un cadou neasteptat. E moleseala din pragul diminetii si iuresul de peste zi. E mirosul de cafea proaspata, ploaia de toamna...e tacerea complice dintre doua fiinte pereche. E aroma, e culoare. E ritm. Si dansezi...

Piticul a murit

2008-11-12T11:45:00.003+02:00

Caii verzi au facut artrita de la igrasia de pe peretii pe care ma incapatanam sa ii asez si s-au prabusit sub propria lor greutate. Se zice ca cel mai rau te doare ce iti faci cu mana ta. In cazul meu, cu mintea mea.
Viata e in alta parte spunea Milan Kundera...si eu alerg acuma sa o caut. Am fost in pauza de masa. Revin cu burta plina si sufletul dezgolit. Piticul a murit. Oricum era anemic....

Antena 3 şi News Fm fac România să răsune!

2008-06-10T22:01:00.001+03:00

Antena 3 şi News Fm îi cheamă pe toţi românii să fie alături de echipa naţională la Campionatul European de Fotbal 2008 şi să cânte alături de tricolori imnul României.

Antena 3 şi News Fm pun la dispozitia tuturor imnul national pe site-ul www.antena3.ro si www.newsfm.ro in format pdf, incurajand astfel romanii să susţină echipa naţională, vineri, la meciul pe care aceasta îl va disputa cu Italia, la ora 19.

În cursul zilei de joi şi vineri, promoterii Antena 3 şi News Fm vor distribui pliante cu imnul de stat şi programul Euro 2008, în centrul capitalei şi în locaţiile în care au fost amplasate ecrane gigant pentru vizionarea meciului.

Haideti să cântam cu totii la începutul partidei, alături de tricolori, “Desteaptă-te, române” şi să facem România să răsune în lume!

De pe site-ul Antena 3:

Romania Citeste!!!

2008-06-04T22:34:00.004+03:00

Bookfest 2008. Oameni destui. Carti multe. Muzica. Oameni care citesc. Oameni care iubesc cartile. Care le pretuiesc. E bine sa te afli printre ei...sa-i vezi atingand cu buricele degetelor paginile fine, explorand parca ceea ce se afla sub copertile groase.

Ce mult ma bucur ca Romania mai si Citeste!

Mai multe aici si aici.

The Power of Dreams

2008-06-03T21:37:00.004+03:00

Difficult is worth doing spun cei de la Honda...si noi trebuie sa ii credem...si privind reclama lor live, sa ne simtitm inspirati...

Acest spot a rulat joi la un post de televiziune britanic. Timp de trei minute, parasutistii au trebuit sa scrie Honda cu corpurile lor. Daca norii ar fi fost prea grosi, sau daca vantul ar fi suflat prea tare, poate ca lumea nu ar fi stiut despre ce e vorba. Dar au reusit. Si Honda deschide astfel drumul catre o noua era a advertisingului...live advertisingul.
Majoritatea oamenilor schimba canalul cand incepe publicitatea. Noi toti cumparam lucruri pentru ca ne-am obisnuit cu ele sau pentru ca ni le-a recomandat un prieten. Oare cati mai cumpara, dupa ce au vazut o reclama? Cati mai cred in ce le vinde publicitatea? Intr-o lume in care ne-am obisnuit sa cercetam totul si sa nu credem nimic, publicitatea trage sa moara.
Din coasta ei, insa, s-a desprins o aschie...va avea oare destula putere sa creasca pe terenul acesta alunecos?

sa faci bani din blogging

2007-04-30T20:47:00.000+03:00

Acum cativa ani nu stia aproape nimeni despre ce inseamna un blog...iar astazi fenomenul se dezvolta cu o viteza ametitoare. Majoritatea oamenilor aleg sa privesca blogurile ca pe niste jurnale online, un loc in care isi pot reinventa viata si personalitatea...
altii reusesc sa faca bani din asta...bani multi. Meet Bobby...

esti de acord cu a fi de acord sa nu fim de acord sa il demitem pe traian basescu?

2007-04-27T12:19:00.000+03:00

Citeam acum cateva zile un articol despre posibilele variante ale intrebarii care va aparea pe formularul de la referendumul de pe 19 mai. Citeam si ma gandeam ca oamenilor astora chiar le este frica de Basescu si de sustinerea pe care stiu ca el o are. Nu ma pricep deloc la politica, nici nu imi place, dar ma gandesc ca intr-adevar parlamentarii simt ca nu au nicio sansa daca apeleaza la tactici prea putin ortodoxe, legandu-se de orice lucru marunt care ar putea duce lumea in eroare si le-ar putea da castig de cauza.
Una din variantele de intrebari suna cam asa :"Sunteti de acord ca presedintele Traian Basescu sa nu fie demis?" .Pentru cateva clipe am facut niste calcule mentale de genul..."sa fiu de acord sa nu fie demis..inseamna sa nu fiu de acord sa fie demis..deci raspunsul este...nu? da? sigur ..e corect?"

Am inteles ca varianta finala va fi ceva de genul "Sunteti de acord cu demiterea lui Traian Basescu?". Varianta mai buna decat precedenta dar in continuare cu multe chichite. In primul rand cuvantul "demiterea" poate pune probleme multor dintre cei care vor merge la vot, iar in al doilea rand Basescu, asociat cu Alianta DA, eroul pozitiv, va trebui sa convinga oamenii sa dea un vot negativ la referendum...

Orice raspuns ar trebui sa dam, un lucru este clar, trebuie sa mergem la vot, pentru ca altfel riscam sa le lasam impresia "alesilor" ca intr-adevar pot face numai ce vor ei in Romania, aceasta tara pe cale sa devina a nimanui...

inca unul?

2007-04-20T11:56:00.000+03:00

Deschid azi mailul cu revista presei, si printre demisii, suspendari si alte asemenea stiri gasesc si urmatorul titlu.. "Sanctiune-primul "blogger" dat afara din scoala"
Citesc si ma minunez...despre cazul lui Pahomi am tot vrut sa scriu, erau atatea controverse legate de inchiderea blogului sau...dar cel mai important lucru, de care ma temeam atunci era ca va creea un precedent...de acum oricine poate fi tras la raspundere, uneori in mod abuziv, pentru ceea ce scrie in blogul personal. Dar pustiul asta cu ce a gresit? Am intrat pe blogul lui curioasa sa vad cum a jignit el profesorii si cum a aruncat cu noroi in scoala. Ce-am gasit? Un pusti inteligent, cu simtul umorului, care scrie despre ce i se intampla in viata. Si cum viata la varsta asta e legata in principal de scoala...scrie despre scoala. Atat!

pupaza din teiul suedez

2007-04-17T15:06:00.000+03:00

Daaaa..m-am mai uitat din cand in cand la Megastar, show-ul de sambata seara de pe Prima Tv care incearca sa "creeze" un superstar, un artist, un cantaret. In afara de obiectiile pe care le am legate de organizarea show-ului, unde pana la urma vina nu e a producatorilor, formatul fiind preluat de afara, m-am amuzat uitandu-ma pe net la clipurile cu cei care nu au reusit sa treaca de faza de preselectie...daca vreti sa va distrati, aruncati si voi o privire aici

Uitandu-ma la copilasii aia lipsiti de orice simt al ridicolului, ma gandeam ca trebuie sa fie foarte reconfortant in lumea lor, in care ei se cred super talentati si dotati si probabil nu inteleg cum de au fost respinsi la preselectie. Si gandindu-ma asa, ma intrebam daca ar trebui oare sa generalizez si sa zic ca asta e o trasatura a romanilor care tind sa se supraaprecieze mereu si se expun de multe ori in fata lumii punandu-se in situatii cel putin hilare.
Inima mi-a venit insa la loc cand am vazut ca nu suntem noi singurii fara simtul penibilului. Uite ca se intampla si prin alte tari, la case, am putea zice, mai mari. In Suedia, de exemplu, la preselectia pentru concursul Idol 2006(same thing ca Megastar)

P.S.: si ca mandria de romani sa atinga paroxismul, fiti pe faza ce canta tipul!!!

blonda si americanca..perfect combination

2007-04-03T22:22:00.000+03:00

despre americani...cu care in ultima vreme am avut multe de-a face..si cu care voi mai avea de acum incolo, intr-un post viitor.
despre blonde...nu prea multe...pentru ca unele dintre cele mai stralucitoare fete pe care le cunosc sunt blonde.
insa despre una care e si blonda si americanca...nu pot spune decat ..."ups! that hurt!"

cat de mult ne complicam viata?

2007-04-01T18:29:00.000+03:00

De doi ani de zile pe o canalizare de langa blocul meu sta in fiecare zi un cersetor...de fapt nu e cersetor...e un om fara casa. Prima oara cand l-am vazut nu l-am bagat in seama, insa apoi dupa o saptamana intreaga in care treceam pe langa el de cel putin doua ori pe zi, l-am remarcat. Avea o privire stinsa, se uita in gol si nu cerea niciodata nimic. In prima zi am vrut sa ii dau ceva, dar pentru ca nu aveam niste bani la indemana, nu am facut-o. Iar apoi mai era si faptul ca el nu cerea...si ma gandeam sa nu-l jignesc. Zilele au trecut si deja devenea din ce in ce mai greu sa ii dau ceva...simteam ca daca nu am facut-o din prima zi, acum ar fi fost ciudat...si asa au trecut doi ani in care desi il vedeam de cateva ori pe zi, nu l-am ajutat cu nimik. Au trecut doua ierni, l-am vazut inghetand, l-am vazut grabovindu-se, l-am vazut vorbind cu alti cersetori...mereu avea acea privire stinsa. De fiecare data cand treceam pe langa el as fi vrut sa-i dau niste bani sau mancare, dar mi-era teama ca ma va intreba de ce mi-a luat atata ca sa o fac. Aveam chiar impresia ca se uita cu ura la mine, apoi cu dispret, mi se parea chiar ca scuipa in urma mea...Cand ma intorceam acasa cu sacose de cumparaturi...lasam capul in pamant si treceam mai repede pe langa el...parca rusinata.
Toate astea pana azi...cand omul m-a intrebat cat e ceasul... iar vocea lui a sunat calda si fara pic de ranchiuna... Ce eliberare!
E ciudat cum uneori creem probleme in mintea noastra si complicam unele lucruri care sunt de fapt atat de simple. Eu sunt campioana la astfel scenarii...si am tot timpul nevoie de cineva care sa imi "descomplice" lumea. What about you? Voi cat de mult complicati lucrurile din viata voastra?

de ce unii ar trebui sa nu se apuce de cantat

2007-03-31T11:20:00.001+03:00

recunosc ca am avut si eu odata vise de glorie...lalaind la dus sau cu un spray in mana, inchipuindu-mi ca sunt pe o scena, inconjurata de mii de fani innebuniti...dar cel putin m-am rezumat la asta...si la cate un karaoke ocazional cu prietenii, cand monopolizam microfonul si priveam printre aburii de fum si alcool catre un ecran unde se perindau niste versuri al caror sfarsit reuseam sa-l ingan. uneori fals.
si mai recunosc ca intr-un acces de nebunie...am participat( in haita as putea zice...judecand dupa numarul mare cu care i-am luat cu asalt) la preselectia pentru ploaia de stele...mai tineti minte showul ala penibil?
daaar...e bine ca m-am potolit si ca am scutit lumea de chinul la care ne supune unul ca asta care, culmea! a gasit pe cineva care sa-i faca si videoclip...isi spune rechinul...sau omul zapezilor...voi cum i-ati zice?

WOW

2007-03-23T19:33:00.000+02:00

WOW stands for World of Warcraft..pentru cine mai avea nevoie de aceasta precizare... Ce este WOW? unul din cele mai jucate jocuri pe calculator din lume, avand milioane de adepti in lumea intreaga(vreo 8 ultima oara cand am verificat eu)... Jocul se bucura de un succes de neimaginat poate chiar si pentru producatori, cu atat mai mult cu cat pentru a-l juca trebuie sa detii un cont platit, intrucat se joaca pe internet, prin intermediul unor servere speciale...

De ce am ales sa vorbesc despre WOW? pentru ca e singurul joc pe care romanii nostri experti in piraterie dau banii? pentru ca e clar ca jocul creaza dependenta...din moment ce in ultima vreme tot ce aud de la fratele meu atunci cand il chem la masa e...."stai sa termin instanta asta!"...pentru ca se creeaza pe internet adevarate comunitati de impatimiti ai jocului, numite"ghilde" care pun la cale "raiduri" pentru a omori monstri "elite"...pentru ca lansarea unui upgarde al jocului "WOW-The Burning Crusade" a cauzat isterie...comenzile facandu-se inca dinaintea aparitiei propriu-zise a jocului, in ziua cu pricina standurile magazinelor de specialitate ramanand goale... Pentru ca insotindu-l pe Alex fratele meu la Diverta sa-si cumepre "The burning..." ne-am ciocnit de un cumparator impacientat care, printre gafaieli, si cu ochii stalucindu-i la vederea cutiei din mana fratelui meu abia a reusit sa mai ingane: "Mai au???" iar la raspunsul afirmativ s-a napustit asupra raftului...

da...pentru toate astea, dar mai ales pentru tipul asta care mi s-a parut super funny!
El e un student de la Stanford care a atins nivelul maxim pe care il poti atinge in joc..si s-a bucurat! Mult!
Enjoy!

Primul

2007-03-22T14:05:00.000+02:00

Vorbesc mult singura... si privesc in jur mereu...asta e poate hobbyul meu cel mai mare...e distractiv!!! Lumea e plina de ciudatenii si de intamplari demne de povestit... O reclama Cosmote spunea ca traim intr-o lume plina de mms-uri...Sunt de acord...si aici as vrea sa le contabilizez pe cele care imi ies mie in cale...